DACĂ

Dacă într-o zi ne vom uita în noi înșine și nu vom mai descoperi nimic nou, va însemna că am murit de mult.

COLIND

Edenul a rămas doar o grădină părăsită, a cărei frumusețe ne mai poate fi amintită doar de imaginea ei, pe care o regăsim în interiorul nostru. În jur e un simulacru de credință, înzorzonată, mercantilizată, transformată în produs vândut vulgului ca bilet pentru rai. Unde e trăirea, înălțarea spirituală, înfrigurarea, unde este starea de comuniune cu Divinitatea? Din păcate, am ajuns să îl tăinuim pe Dumnezeu în suflet pentru a nu-l întina.

Îmi amintesc...eram mică, și la bunica mea veneau trei țigănci bătrâne și bete, care colindau șleampăt și dezlânat, sărind peste cuvinte și bolmojind la sfârșit. Apoi cereau. Gata! Scopul era să li se dea, nu să dăruiască. Eram dezamăgită... simțeam că lipsește ceva, și nu știam ce, pentru a mă face bună. Acum știu, lipsea căldura. Și acea lipsă mă făcea să nu vreau ca bunica mea să le dea ceva. Nu pentru că eram zgârcită, ci pentru că ele erau. Să folosești nașterea Domnului pentru a obține beneficii materiale mi se părea culmea josniciei. Și mă gândeam așa: cum îndrăznesc să murdărească un lucru atât de pur cu beția lor și cu cântatul de mântuială, pentru a cerși? Că, de fapt, asta făceau, sub pretextul colindului.

Astăzi privesc în jur. O mare de țigănci bătrâne și bete, cântând deșănțat în fiecare vânzător de brazi, globuri și beteală strălucitoare, în fiecare producător de reclame comerciale, în tot acest întuneric orbitor care se numește "spiritul Crăciunului"

Din păcate nimeni nu condamnă folosirea unui Prunc în scopul de a obține foloase. Tuturor li se pare normal. Cred că ni s-a răpit credința, și apoi a fost scoasă la cerșit, desculță și dotată cu un ler, întru spoirea cu sfințenie a sufletelor care au uitat de mult ce înseamnă Lumina.

 

EDEN

Edenul a rămas doar o grădină părăsită, a cărei frumusețe ne mai poate fi amintită doar de imaginea ei, pe care o regăsim în interiorul nostru. În jur e un simulacru de credință, înzorzonată, mercantilizată, transformată în produs vândut vulgului ca bilet pentru rai. Unde e trăirea, înălțarea spirituală, înfrigurarea, unde este starea de comuniune cu Divinitatea? Din păcate, am ajuns să îl tăinuim pe Dumnezeu în suflet pentru a nu-l întina.
Îmi amintesc...eram mică, și la bunica mea veneau trei țigănci bătrâne și bete, care colindau șleampăt și dezlânat, sărind peste cuvinte și bolmojind la sfârșit. Apoi cereau. Gata! Scopul era să li se dea, nu să dăruiască. Eram dezamăgită... simțeam că lipsește ceva, și nu știam ce, pentru a mă face bună. Acum știu, lipsea căldura. Și acea lipsă mă făcea să nu vreau ca bunica mea să le dea ceva. Nu pentru că eram zgârcită, ci pentru că ele erau. Să folosești nașterea Domnului pentru a obține beneficii materiale mi se părea culmea josniciei. Și mă gândeam așa: cum îndrăznesc să murdărească un lucru atât de pur cu beția lor și cu cântatul de mântuială, pentru a cerși? Că, de fapt, asta făceau, sub pretextul colindului.
Astăzi privesc în jur. O mare de țigănci bătrâne și bete, cântând deșănțat în fiecare vânzător de brazi, globuri și beteală strălucitoare, în fiecare producător de reclame comerciale, în tot acest întuneric orbitor care se numește "spiritul Crăciunului"
Din păcate nimeni nu condamnă folosirea unui Prunc în scopul de a obține foloase. Tuturor li se pare normal. Cred că ni s-a răpit credința, și apoi a fost scoasă la cerșit, desculță și dotată cu un ler, întru spoirea cu sfințenie a sufletelor care au uitat de mult ce înseamnă Lumina.

Lume

Lumea e ca o casă dărâmată de bucățile de cer care mai cad din când în când din sufletul lui Dumnezeu pe pământ. Oamenii își târguiesc sufletele pe taraba devenirii, oscilând între minte și trup ca niște pendule înnebunite de trecerea timpului. Neștiința și-a făcut culcuș în scorbura capacului vieții și se pregătește de hibernare, în liniștea nemișcării ce paște oceanele văduvite de pești. Când soarele va mai fi doar o linie îngustă la sfârșitul privirii, un plânset de copil va neliniști îngerii. Atunci o mână din văzduh va lua un burete, va șterge răbojul vieții, și ne va preda din nou existența.

Despre comunicare

 Comunicarea eficientă este acel tip de comunicare perfectă, în care mesajul este înțeles identic de către toți receptorii. Practica ne demonstrează că pentru a fi așa, ar trebui ca această comunicare să fie realizată "in vitro", fără factori care să influențeze în niciun fel mesajul. În realitate însă, nu este așa. Mesajul este distorsionat de filtrul realității subiective a receptorului. Pentru că receptorul are propria stare la momentul comunicării, propriile concepții, nivel de educație, convingeri, percepții, experiențe de viață, așteptări. De exeplu, doi receptori pot interpreta absolut diferit același mesaj, în funcție de percepția pe care o au despre persoana care îl transmite. Nivelul de simpatie față de aceasta va trasa modul de abordare a mesajului, negativ sau pozitiv. Subconștientul asociază în fracțiuni de secundă informația primită cu experiențe anterioare, pentru a îl valida, în mod inconștient. Comunicarea online prin text este prejudiciată mai ales prin lipsa limbajului non verbal. Nu putem vedea ochii celui care comunică, mimica, limbajul trupului. De aceea, mesajul poate fi mult mai puternic distorsionat decât în comunicarea față în față. Un mesaj simplu și direct poate fi interpretabil, în lipsa semnelor de punctuație. De asemenea, emoticonul servește la înlocuirea limbajului non verbal, și sugerează receptorului intenția celui care transmite mesajul.
Subiectivitatea interlocutorul joacă așadar un rol foarte important în receptarea mesajului. Luând în considerare acest lucru, vom înțelege de ce niciodată două persoane nu vor percepe aceeași realitate în mod identic.

De profundis

 

E plină lumea de poeți
Ce mișună prin vers, răzleți,
Amușinând, părând isteți...

Împiedicați de poale lungi,
La nas cu greu poți să le-ajungi,
Ca moartea strofei să alungi.

Că ei sunt zei din cer căzuți,
De-ți vine sceptrul să li-l...muți
Dacă îi iei la bani mărunți.

De muci nu mai încape har,
Și bunul simț, plecat hoinar,
Bea trist pahar după pahar.

E plină lumea de nerozi,
Și se-nmulțesc, ai dracu' plozi,
De-i stau la rând prostiei, cozi.

Fir-ar al naibii el Poet,
Că el se mișcă mai încet
Și pare lumii desuet!

Trăiască spusul de nimic,
Și-aplaudacul, mare, mic,
De lingușeală, nu mai zic!

Cât viermuiesc ipocrizia,
Și prostului îi țin tichia,
Ne moare naibii Poezia!

Miros de portocale

Miros de portocale, așezat grămadă în brațele copilăriei cu ochi strălucitori, ace de brad sclipind în lumina lumânărilor, mere și nuci jucând v-ați ascunselea în coșuri scăldate de colind. Un sentiment nedefinit, ca un salt al inimii, inexplicabil prin noutatea lui primenită în fiecare an, anticipare, exaltare, mirare, așteptare. Bucurie curată, reîntoarcere în timp, gânduri alergând către cei dragi cu nerăbdare, și către cei care nu mai sunt cu tandrețe și nostalgie. Frenezia de a fi, aroma îmbătătoare de cozonac și friptură, care învăluie lumea în "acasă". Dor de liniște, împlinire, pace. Lumini jucăușe înălțate până aproape de lună, ger tăios cu obraji îmbujorați și desene de abur pe oglinda lumii. Chiote cristaline printre nămeți, lovindu-se și ricoșând din oameni de zăpadă cu o cratiță așezată șăgalnic pe-o parte, și morcov obraznic sfidând albul din jur. Două mâini sufocate de mănuși, împreunate, tânjind după căldura atingerii. Fulare care învelesc zâmbete, zăpadă scârțâind ca o ușă secretă spre amintiri. Un cerșetor cu un zâmbet știrb mușcând dintr-o bucată mare de plăcintă cu brânză. Iubire.

Și atunci, voi păși

 

Cândva, tu nu vei mai fi aici
Să îmi lipești stele pe tălpi,
Nu vei mai face să curgă mări
Prin sângele meu.
Ochii tăi vor privi alt verde-albastru
Și gândurile tale se vor încurca
În alte alge, șiroind, violet,
În apusuri.
Pe stânca albită de vânturi
Așteptărilor mele arvunită
Se vor răstigni doar tăceri
Oglindind jar de nisipuri pustii.
Freamătul altei plaje va adăposti
Dansul nebun al chemărilor
Ce se vor contopi, amalgam,
Într-un ghioc.
Îmi vei cere să îți arăt, pe lună plină
Drumul iubirii tale către nesfârșit,
Cu ochii arzând de dorurile
Care-mi strigau cândva trupul.
Iar eu voi picura lacrimă verde
De ochi, de deochi, adăugând
Două bucăți uscate din inima mea,
Murmurând cânt de descânt
În vânturi turbate de vremuri.
Apoi voi deschide ușa, ca o șoaptă,
Și voi păși în uitare.

Pentru că sunt om

 

Mă încălzesc la focul din ochii copiilor,
Ca o pisică ce toarce în bucurii fosforescente
Rostogolul motoceilor de pluș de pe covor.

Mă întristează golul din ochii mamelor
Care și-au lăsat pruncii undeva, departe,
La distanță de o viață de suflet.

Mă nedumerește răutatea oamenilor,
Ca o întrebare nerostită ce nu te lasă să dormi
Atunci când oboseala te doboară în insomnii.

Mă iubește setea de viață a bătrânilor,
Care au uitat că trupul i-a trădat cândva
Și dansează imaginar valsuri în săli de bal.

Mă mor zi cu zi deznădejdile cerșetorilor,
Care își negociază cu destinul clipe,
Într-un joc de-a alba-neagra cu foamea.

Și, pentru că sunt om, îmi fac o cunună
Cu toate aceste sentimente,
Și sper că Dumnezeu o va zări în mulțime.

Tic-Tac

 

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Păpușile mecanice se rotesc în cerc
Pe o șină metalică, rece ca iarna
Ce le-a furat strălucirea.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Cheile se învârt în lacăte ruginite
Cu scrâșnet de urlet de lup
Pierdut printre nămeți la asfințit.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Oasele scârțâie a bătrânețe de brazi
Uitați de topor sub lumina lunii,
Scânduri fără rost de căldură.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Pendulele ceasurilor aleargă spre vârf
Într-un final de crescendo
Al clipelor care se scurg în trecut.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Inimile se izbesc și se resping ritmic,
Puls în zigzag dement
Internat anual în ospicii.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Zile și nopți se rostogolesc,
Bulgări de zăpadă aruncați copilărește
În barba timpului din noi.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Desfacem cadouri ambalate multicolor,
Și ne amăgim sfârșitul
Cu acadele învelite în amintiri.

Dulce-amar

 

Tu m-ai iubit în frunze reci de toamnă
Agale, printre ropote de ploi,
Prin vânturi iureș alergând spre iarnă
În galben de sfârșit, ce mirosea a noi.

Eu te-am iubit căldură de pe urmă,
În soarele ivit stingher de după nori,
Și n-am gândit la dorul care curmă
Înalt avânt din zboruri de cocori.

Tu m-ai iubit în clipa efemeră
Dintre suspin și lacrimă-mirare,
În cântec de privighetoare prizonieră
Salvată de a armei reci cătare.

Iubire fără rost și fără de-nceput,
Amară miere în al timpului pocal,
Pierduți într-o durere care n-a durut,
Speranțe frânte printre cioburi de cristal.

Ne mai zărim acum, fugar, printre oglinzi
Și umbre ale celor ce n-au fost,
Doi trecători ce-au încercat, timizi,
O vagă evadare din anost.

GÂND DE COPIL

 

M-am rugat
Cu obrazul lipit de ciutura fântânii,
Într-o copilărie,
Să nu se termine lumea
Și să nu plece oamenii dragi.

Cu gând de copil m-am rugat,
Și cu drag de verdele copacilor,
Cu frică de Dumnezeu, și iubire,
Cu ochii plecați spre pământ.

Mi-au rodit primăverile ani,
Și verile mi i-au luat câte unul,
Aruncându-i în toamne cu ploi
Iernilor geroase și albe.

Ciutura fântânii nu mai este de mult,
Apele au secat, și pământul nu mai rodește...
Însă au rămas verile și iernile, care îmi spulberă anii,
Eu, care mă rog să nu se termine lumea și să nu plece oamenii dragi,
Și Dumnezeu.

REGRUPARE

 

Seara mânca alene lumina
Întinsă languros peste un deal,
Cu cotul sprijinit de tâmpla unei cetăți
De piatră.

Visele căutau un loc de înoptat,
Departe de cazărmile cu paturi de fier
În care viața le măsura intransigentă
Consistența.

Copacii fremătau de păsări
Amăgite de soare cu veșnicia unui zbor,
Cu aripile înverșunate spre un cer
Care nu mai era al lor.

Timpul se odihnea pe o piatră,
Ca un soldat întors de pe front
Cu clipele mutilate de gloanțele nașterilor
Convalescente în vieți.

Orele alergau bezmetice către orizont,
Cu găleți pline de roșul apusului,
Să primenească ziua iluziilor pierdute
Pentru plecarea fără onoruri în ieri.

Doar cerul se învelea stoic cu nori de întuneric,
Înțepenit în piroanele rugilor oamenilor,
Rămas fără soare în condiții vitrege,
Cu o raniță de vieți la picioare.

IARNĂ

 

Azi ninge și ți-e ceață, de cer ți-s umezi pașii, ca într-o catedrală se-nalță uzi copacii, iar aeru-i fierbinte, apasă-n frunze clipe, în ropot lent de tobe se tânguiesc cuvinte.

În zare se zărește prin pâclă luna plină, nebună de-așteptare, cu pas ca de felină, prelinge noaptea neagră pe trena ei de nimfă, apoi aprinde stele, eternă și cuminte.

La mal de lac plâng sălcii, pe ape umbra trece, cutremurând în luciu amare patimi, rece, fântânile revarsă adâncului revoltă, în scorburi sorb norocul prezis pe-a lumii boltă.

În focul lumânării adânci credințe joacă, în crucea de pe piept al mâinii șuier sapă, lumini și umbre-aleargă în pletele bălaie, cu cap plecat de patimi un suflet se despoaie.

În seara ce se stinge alunecând agale spre-al nopții dulce murmur, în liniște și pace, iubirea se înmoaie și lasă loc visării, strigând în șoaptă stinsă puterile chemării.

Sub pleoape îți renaște povestea de demult, și firul întregește un ghem ascuns sub lut, și plouă, și e ceață, în suflet ți-e lumină, în ropot lent de tobe el inima-ți închină..

Ca într-o catedrală se nalță uzi copacii, și stele-aprinde-n noapte, eternă, luna plină.

Renegat

Sunt regele tavernelor învolburate-n fum,
Mi-s nopțile-mpregnate-n deliciul efemer,
În cântec deșănțat de vesele cocote
Îmi târâi printre stele destinul adulter.

Un saltimbanc ce viața uitat-a să mai doară,
Aleg și sunt ales, lovesc și sunt lovit.
Dar mă ridic în zâmbet, și cer o altă rundă,
Trup, cușcă pentru corbi, și suflet oțelit.

Eu printre cerșetori am învățat amarul,
Mamă mi-a fost un hoț, iar tată cer albastru,
Învățătoare curve, educator pustiul,
Sudalma mi-a fost lege în sufletul sihastru.

Printre minciuni ales-am să deslușesc minciuna,
Cu fruntea sus să apăr luminii întuneric,
Să prețuiesc candoarea, durerea și speranța,
Să-ngrop nimicnicia în suflu cadaveric.

Blamat de-am fost, totuna-i, am sufletul curat,
Cu pumni am câștigat o pâine, cu iz de mucegai.
Cu bani, în viața asta, nu am de cumpărat
Decât un drum, departe de-al lumii putregai.

DEOCHI

 

Să-mi fii cer pe lună nouă,
Să-mi fii soare-atunci când plouă,
Să-mi fii rugă, să-mi fii dor,
Să-mi fii freamăt de fior...

Să mă iei din dans de iele,
Să-mi descânți cu trei nuiele,
Să mă legi cu lanț de nori,
În ascuns să mă-nfășori

Să-mi descânți cu bob de ploaie,
Să-mi arzi trupul în văpaie,
Să-mi curgi toate zările,
Să-ți gem căutările.

Să-ți fiu val, să-mi fii furtună,
Să-ți fiu vuietul când tună,
Să-mi fii foc, să-ți fiu căldură
Să ne mistuim cu ură.

Să îți fiu tribut de stele,
Să fii sclavul gurii mele,
Să mă frângi în pat de ape
Să-mi respiri suflarea-n șoapte.

Să îți fiu de tot, de tine,
Să îmi fii preaplin de mine,
Să îți fiu de drag uitare,
Să-mi fii eu, iar eu chemare.

NOI

 

Într-o bună zi voi scrie o poezie nemaiauzită și nemaipomenită
Despre oameni frumoși, despre căldură, despre lumină
Și despre tot ce ar fi putut fi
În noi.

Într-o bună zi voi putea desfide sorocul
Să ne dea tot ceea ce putem duce,
Fără să îmi mai fie frică
De noi.

Într-o bună zi îl voi putea întreba pe Dumnezeu
De ce pietrele cad peste suflete fără motiv
Și îi voi putea cere Viața de Apoi,
Pentru noi.

Într-o bună zi voi înfinge gândurile lumii
În măruntaiele pământului
Și îl voi provoca să vorbească
Despre noi.

Într-o bună zi,
Când vom fi în sfârșit
Noi.

ILIOARĂ

 

Ilioară, Ilioară,
Mi-ai pus foc la inimioară,
Să îmi blastăm zilele,
Să nu văd codanele!

Ilioară vers de foc,
Toți voinicii la un loc,
Or învârte roatele,
Să-ți facă dorințele!

Ilioară, vis de jale,
Ia să mi te scoată-n cale,
Dorul cu suspinele,
Codrul cu poienile!

Să îți fure iarba deasă
Trupul tău ca de mireasă,
Să uit toate grijile,
Când îți volbur fustele!

Ilioară, Ilioară,
Să m-ații pe ulicioară,
Să îți fur o sărutare,
Ziua în amiaza mare!

Și să fii numai a mea,
Până trece piaza rea,
Să îți frâng chemările,
Pân' ne-or trece zilele!

(Foto Daniel Kitu)

VIS DE TOAMNĂ

 

În toamna ce se scurge din cer ca o nălucă,
Ei au uitat ce-i ploaia, și gerul este fum;
Își dăruiesc căldură, visare și speranță
Nu mai contează astăzi că mâine e doar scrum.

E zâmbet și e soare în cămăruța mică,
Ei doi, o fericire, un leagăn și-o pisică,
Trecutul e uitare, iar viitorul vis,
O clipă-n care gustă un colț de paradis.

În ochii verzi de alge privește acel "poate"
Ce îi îmbracă-n doruri dorințele deșarte,
Atinge azi himera ce mâine-i va fi soartă,
Pe drum de neființă sărutul ei îl poartă.

Îi dăruiește stele, și luna-i prinde-n plete,
Cu buze își alină a nopților reci sete,
Îl vrea de tot pe mâine, l-ar da pe orice ieri,
Dar știe că în viață nu e de-ajuns să ceri.

Nu mai contează astăzi că mâine e doar scrum,
Își dăruiesc căldură, visare și speranță,
Ei au uitat ce-i ploaia, și gerul este fum.

În toamna ce se scurge din cer ca o nălucă...

Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

 

Ești o clepsidră, femeie,
Prin care timpul își scurge nisipurile.
Simți cum ți se lipesc indisolubil pe șolduri
Firele de praf ale existenței,
Înecate în zile și nopți.

Îți cântă în suflet, femeie,
Toate anotimpurile care și-au scuturat praful
Peste viața ta,
Ți-au presărat părul cu diamante,
Ți-au pus coroană de lumină pe frunte,
Și te-au zidit într-un poem.

Visele ți-au aninat copii de brațe,
Puncte de echilibru precar în pașii pe sfoara vieții.
Amesteci lacrimi și zâmbete în potirul speranței,
În timp ce soarele îți mai arde o zi pentru lună,
Și-ți mai ia un dor pentru cer.

Căci ești o clepsidră, femeie,
Prin care trăirea își scurge iubirea.
Simți cum ți se lipesc indisolubil de inimă
Privirile fugare ale trubadurilor uitați de soroc
La fereastra depărtărilor tale.

Pământul îți sărută pașii
Când îl mângâi cu tălpi trudite de drum;
În șoaptă îți curg tainele firii pe tâmple,
Ești argintiu de tăiș într-un dans printre lupi,
Cu glezne tăiate de mărăcini.

Și ești clepsidră, femeie,
Lumea întreagă va exploda când te vei sparge.
Păsările se vor ridica zbucium de aripi în zenit,
Când te vei scurge secundar în pământ
Pentru a deveni un nume pe o piatră.

Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

AMINTIRI PENTRU RAI

 

Mâine am programare la psiholog,
Să îmi țineți pumnii!
O să mă conecteze la mintea mea,
Cu tot cu suflet,
Și o să îmi scurtcircuiteze toate amărăciunile,
Durerile, dezamăgirile și deziluziile.

O să îmi facă o cameră specială,
Un purgatoriu pentru visele cărora nu le-am dat viață,
Unde o să se purifice ele singure, silitoare,
Trecând iar și iar prin prisma amintirilor.

Acum încerc să găsesc o ascunzătoare bună
Pentru iubiri, doruri, și baloane de săpun,
Îmi trebuie să i le dăruiesc lui Dumnezeu,
La Judecata de Apoi, când o să râdă în barbă,
O să îmi facă parșiv cu ochiul,
Și-o să le ia la schimb pentru Rai.

Cât îmi țineți voi pumnii, strâns,
O să mai iau o gură de lume,
Să simt cum îmi aleargă prin vene
Verile cu soare și verdele pădurilor!

DIMINEAȚA

 

Un oraș pustiu, cu inimi frânte,
Rătăcit la limită de viață;
Oameni cu chipuri dezgolite de lumină
Aleargă într-o cursă nebună spre o fericire
Căreia nu îi știu rostul.

Nu au timp să își zâmbească unul altuia,
Strâng la piept sacoșele de rafie
Pe fundul cărora au pitit printre zarzavaturi
Visul unei vieți încărcată de râsete,
Ca pe o cutie a Pandorei în care nu mai știu ce au pus.

Blocurile pătate de ploaie șiroaie
Le înfundă pașii în anonimat,
Mici colivii aliniate soldățește întru ordine,
Insectar avid de imagini și amăgiri, numerotate,
În care viața mai adaugă uneori câte un exemplar.

Precupețele își strigă cu voce stridentă
Promisiunile de satisfacție, pe monede
Cumpărate de la soartă cu ani,
Bucăți de viață oferite în sacoșe de plastic,
La promoție.

În gălăgia de gânduri și forfota dimineții pierdute,
Doar câte un strigăt cristalin de copil
Mai sparge liniștea asurzitoare,
Dar oamenii mari îi curmă revolta, grăbiți,
Și îl îndreaptă spre banca unde va învăța să devină exponat de succes.

VIS

 

Cred că am o altă lume ascunsă sub pleoape...
Probabil ochii mei o pot vedea doar noaptea,
Când inima își alină bătăile și gândurile aleargă
Herghelii de cai sălbatici pe câmpiile cerului.

Nu îi pot auzi sunetele, e ca un film mut
În care s-au pierdut din existența aceasta agitată
Culorile pastelate și lumina florilor de mac
Privirea caldă a mamelor și oglinzile apelor.

În fiecare seară îmi împachetez trăirile zilelor
Și le așez ordonat pe scaunul de la marginea viselor,
Beau un pahar de uitare, închin copilul din mine,
Și duc mâna la inimă, pentru cei care nu mai sunt.

Uneori închid ochii cu frică de întuneric
Pentru că nu știu ce mă așteaptă dincolo,
Dar de fiecare dată îmi iau inima în dinți, și îmi zic:
Hai, că n-o fi mai rău decât mâine, lumile trec...

Noiembrie

Aș iubi, dar sunt prea tânăr, doamnă!
Și clipele mi-s reci de-atâta vânt,
Un anotimp îmi plânge-n suflet ploaia,
Pe note-mi pune ploaia trist cuvânt.

Ca un nebun aș alerga pe cerul verde
Cu stele presărate-n roi de flori,
Ți-aș dărui și soarele, și luna,
Ți-aș scrie-n calendare sărbători.

Dar mi-e departe, doamnă, fericirea,
Și buze mă înseamnă cu păcat,
În brațe de bacante îmi caut nemurirea,
Sub pas de clipe-i timpul, sub șoapte îngropat.

Rămâi în visul meu, frumoasă doamnă,
Aleargă-mi inima, îmbracă-mă în spini,
Alungă-mi norii, risipește-mi nemurirea,
Păstrează pentru mine jerbele de crini.

Căci te-aș iubi, frumoasă doamnă, cu venin,
Pedeapsă pentru florile de mai
Sub frunze verzi de iulie copac,
Dar e noiembrie, și plouă... și eu tac.

Rugă

 

Doamne, de auzi chemarea unei lumi pierdute-n vid, strigă-ți îngerii acasă, dă-le aripi noi, strălucitoare și trimite-i armaghedon de lumină în sufletele oamenilor. Pune florilor arome de-amintiri din alte lumi, dă copiilor lumina unor vieți închinate trăirii, îmbracă toți copacii în gândurile tale și împrăștie cocori peste lacrimi.
Pe bătrâni nu-i naște-n chin, sunt deja bătuți de vânturi, dă-le pași de mirare în verdele vieții și șterge-le fruntea de întristări cu tihna mâinilor bătătorite de muncă.
Fii soare-n diminețile cețoase, și ploaie pe buze arse de sete; Sădește culoare și veselie în femei, nu regrete, împletește în firea lucrurilor tainele ascunse ale nemuririi și lasă tristețea gaj pentru fericire.
Iubește-ne. Și dacă nu ne poți iubi doar atât cât merităm, încuie porțile raiului, uită soarele pe cer de-a v-ați ascunselea cu luna. Și taci.
Ne-om descurca noi cumva să ne întoarcem la tine.

 

Când te trec pe la icoane îmi îndrept spre cer chemarea, norilor le cer uitarea, stele-nfig în zori, piroane... Lacul în oglinzi lovește, se aruncă-n râuri marea, zbor de grâne-mbată zarea, apă focul plămădește, și îmi bate-n tâmplă sensul când te trec pe la icoane, și-n cascadă de canoane se răstoarnă universul...
De în rugă se îngână incantări de mult uitate, îți iau dorurile toate și sărut a sorții mână. De te strig cu șapte sensuri, șapte pietre-n apa sorții, să-mi descânți fiorul morții, viața să o-mbraci în versuri. Să mă uiți la o răscruce când în noapte visul trece, vântu-i iute, piatra-i rece, dorul doare... și se duce.

INCOMPLET

 

Am întârziat la nașterea mea.

Nu știu cum, dar lumina nu a ajuns la timp

Să îmi arate intrarea în lume,

Și am ratat momentul.

Când am ajuns, în sfârșit,

Cu sufletul bătându-mi în tâmple,

Eram deja mare, trei zile și trei nopți,

Și ursitoarele uitaseră ce mi-au ursit.

Acum stau aici, în lume, mai alerg uneori,

Pun întrebări despre soarta mea unor posibile iubite,

Mai întreb cerul, dar de fiecare dată

Îmi aruncă ostentativ câte un nor în față.

Mă așez pe o piatră din piatră de râu

Și privesc soarele din pete de soare;

Îmi cârpesc ființa cu câte o amintire,

Și îi promit câte un vis, momind-o spre desăvârșire.

Bântui prin viață incomplet,

Cu sufletul însăilat într-o iubire,

Și vânez fericirea cu arme de catifea,

Imperfect.

 

 

 

 

Condițional optativ

Ți-aș iubi singurătățile în căușul palmei, distanțe învelite în dor ce acoperă ochii timpului, tușe ușoare, ca urme de egrete în zbor.

Ți-aș atinge cu degete calde murmurul vieții, aș duce mâna la frunte, la inimă, apoi mi-aș înălța privirea spre depărtări, punți ridicate între lumile noastre.

Ți-aș proteja sufletul cu ploaie de frunze, și pe fiecare în parte aș săruta dorințe, răvașe trimise către zări, într-un salt de curcubeu rămas fără roșu.

Te-aș iubi fără noimă, într-o doară, sentimente desculțe prin ploaie de vară, cu margarete la urechi și plete zburătăcite de vânt.

Te-aș ascunde sub o piatră la margine de râu, aș însemna locul cu ghindă înfiptă adânc în pământ, și aș aștepta până când iubirea ta pentru mine va crește stejari.

 

Oameni buni, să știți că internetul nu e instrumentul de măsură al lui Dumnezeu pentru credința oamenilor. Toate imaginile sclipicioase, cu cruci și icoane, nu îl impresionează deloc. El nu primește notificări.
Am auzit și am citit atât de mulți "Doamne ajută!", după fiecare propoziție, încât cuvintele și-au pierdut esența, au devenit un automatism. Un prieten al meu vorbea de fariseism. Abia acesta e fariseism, parada credinței. Acest concept, eminamente spiritual și personal, este aruncat în derizoriu. Eu nu consider că trebuie să folosești numele Domnului pentru toate prostiile. Ca un leitmotiv devenit tic verbal, pronunțat sau scris indiferent de circumstanțe și indiferent de starea sufletească. Cred că o convorbire cu Dumnezeu, într-o rugăciune sau pur și simplu într-o stare de profunzime cu El trebuie să conțină acel "Doamne ajută!", pentru că te adresezi Lui, nu are niciun sens logic să vorbești cu un om și să îi spui lui "Doamne ajută!".
"Doamne ajută!" a devenit o modă, care este mai mult imagine decât sentiment. Și, din nefericire, Dumnezeu nu crede vorbe goale, ci pe cele asociate faptelor, gândurilor și sufletului.
Invocând numele Domnului în deșert nu ne apropiem mai mult de El, ci ne îndepărtăm.
Ca și în cazul faptelor bune, care își pierd valoarea atunci când intervine orgoliul de a le face cunoscute, dar un nivel mult mai profund, e mai important ce crezi fără să arăți decât ce arăți altora pentru a te legăna în iluzia credinței.

Unii oameni se străduiesc atât de mult să pară altcineva, încât se sperie de ei înșiși când își zăresc imaginea, în trecere pe lângă oglinzi.

DA

 

M-am pierdut între trei iezi cucuieți
Cu inima făcută mică, și ochii strânși,
Când soarta a bătut la ușa inexistenței mele
Să mă ceară de viață.

Mi-am împletit mâinile
În coamele inorogilor, fuior,
Și am oprit timpul care îmi ducea în galop
Sufletul spre stelele neantului.

Am respirat adânc în nemurire,
Și am luat un trup din vitrină;
O să îmi îmbrac sufletul cu el,
Să mă protejeze de necunoscut.

Amintirile mele de aici o să le încui
Într-un sertar, sus, să nu ajungă la ele
Pisicile negre care îmi vânzolesc nopțile,
Și le rostogolesc, speriind nebuloasele.

Dau peste cap o ceașcă de speranță,
Îmi iau din cui visele, caut înfrigurată cheia zâmbetelor,
Pășesc cu ochii plecați pragul,
Și îi șoptesc întru mine: "Da!".

Învăluiți în tăceri

Scrâșnet în colți de lup
Îmi este tăcerea
Pe care mi-o necuvânți.
Între mine și tine e întindere
De cuvinte nenăscute,
Fără dreptul de a-și exista.
Aici, cu o zbatere de inimă
Izbucnește în freamăt de aripi
Liniștea mea,
Acolo, într-o revoltă acerbă,
În zgomot de arme și chiot de luptă
E liniștea ta.
Cândva, se vor uni bezmetic,
Într-un cântec de viață
Care nu ne va mai fi de ajuns.

MUZA

 Muza asta e cam zuză, se pare, te-a uitat în piața de vechituri, așezat cuminte pe un scăunel lângă o tarabă, și a plecat să îți aducă de peste drum, de la cafeneaua cu măsuțe acoperite cu naproane roșii, o ceașcă aburindă de inspirație. Derulezi în gând momentul plecării ei, rememorând cu ochii avizi ai minții mișcarea provocatoare a șoldurilor, picioarele lungi îmbrățișate de mătasea ciorapilor negri cu banda dantelată abia întrezărită sub marginea fustei, pantofii roșii cu toc cui a căror cadență îți reverberează și acum în bătăile inimii. Și zâmbetul ei, oh... zâmbetul șăgalnic aruncat peste umăr, după ce cortina părului blond a fluturat prin aer, sărutată de vânt...
Stai ca prostul, conturând în toropeala fierbinte și cleioasă a rafalelor de căldură vise cu ochii deschiși. Simți cum ți se scurge pe șira spinării o dâră enervantă de transpirație, și mirosul insistent de pește de la cherhana îți ucide aspirațiile romantice, care își dau duhul eroic în fustele florăresei grase ce te privește cu ochi galeși și ademenitori, împingându-și sugestiv pepenii sânilor sugrumați agonizant de tricoul Calvin Klein mulat și bărbătesc, cu minim două mărimi mai mic decât strictul necesar.
Și ea nu mai vine...Te simți mic și nesemnificativ, stând acolo pe scaun, până și tejgheaua e mai înaltă decât tine, dându-ți un sentiment de inferioritate. Râuri de oameni curg prin fața ta, te mai calcă pe bombeul lustruit al pantofilor lăcuiți cu șlapi vulgari, și trec mai departe. Fir-ar mama ei de viață, cu zgomotul ei cu tot! Atât de multă culoare, stridență, lipsă de eleganță! Și mai și râd ca idioții, în prostia lor superficială! Dacă ar ști cine ești tu... n-ar mai avea curajul să îți măture pantalonii călcați la dungă cu fustele lor ieftine, în trecere frivolă spre treburile lor nesemnificative.
Și parașuta aia nu mai vine...Cine se crede ea?
Te uiți la ceas, și te ridici cu spatele țeapăn, împins în picioare de orgoliul ca un arc. După ce privești disprețuitor în jur, pleci țanțoș în partea opusă pantofilor roșii, palmă elegantă dată posesoarei lor.
De pe terasa cafenelei, doi ochi verzi îți privesc nostalgic îndepărtarea, apoi se îndreaptă spre puștiul tânăr care stă relaxat, sprijinit în cot de marginea mesei cu napron roșu. Hototele lui de râs electrizează aerul, și aduce zâmbetul pe fețele oamenilor care aleargă către treburile lor zilnice. Povestește, gesticulând larg, și o rază de soare îi lucește în părul ciufulit ștrengărește. Din buzunarul pantalonilor ponosiți se ițește un trandafir. Florăreasa grasă zâmbește și ea.
E soare, e larmă, un carusel viu colorat, e viața. În jur freamătă poezia din piață. 🌹

Când

Când ne vom izbi unul de celălalt
Într-o explozie de noi
Lumea își va opri respirația.

Pădurile își vor fremăta frunzele
Aruncând spre cer aripile păsărilor
În tril multicolor.

Râurile își vor învolbura apele,
Împingându-le înapoi, către izvoare,
Diamante înapoiate muntelui.

Norii își vor chema ploile,
Fecioare despletite călărind fulgere
Tropot înghițit de tării.

Existența noastră însăși
Va fi pusă în umbra timpului,
Când ne vom izbi unul de celălalt.

Styx

Nu-mi luați bărcile colorate,
M-am chinuit mult să le pictez!
Am topit puțin aur din jocul razelor pe pământul fierbinte,
Și am adăugat un strop de fericire.

Apoi am furat niște cireșe
Și le-am amestecat cu zâmbete de copil,
Și am obținut roșul acesta minunat
Din care au căzut câteva picături pe buburuze.

Am o barcă albastră,
Am lăsat-o puțin mai în spate,
O să îi mai împrospătez puțin culoarea, la bătrânețe,
Când mi-o fi lumea mai dragă.

Le-am pus și pânze, din aripi de libelulă,
Dar le-a luat vântul cu el,
Într-o seară când stăteam la o bârfă cu viața,
Pe malul mării.

Nu-mi luați bărcile...cândva, când voi fi bătrână,
I le voi da lui Charon, și voi strânge obol cu obol,
Pentru a-mi cumpăra șapte vieți,
Să mi le petrec pictând bărci.

Descântec

Să mă-ncing cu brâu de patimi pentru ochii tăi albaștri, să-mi descânte șapte babe nebunia, bat-o vina, de-a iubi ce nu-i al meu. Și să sorb din palme setea de-ale tale sărutări, bule ce-mi pocnesc pe buze dulce, senzual, visări, să îmi modelezi din coapse amforă pentru pelin, în tăceri să-nmoi dorința, și să-ți scriu pe piept venin. Să-mi rotesc în sarabandă fustele ce-ascund chemări, în ghioc s-ascundă ceasul efemerelor mirări, să te am la ușa sorții, șapte ani oglindă spartă, sufletul vândut pieirii, lume fără dor deșartă.

SEC

Mi-ai pus miză inima pe masă,
În partida de poker pe care o joci cu viața;
Îmi ies din minți privind chipul impasibil
Știind cacealmaua ascunsă de pleoape.

Cu sufletul la gură îmi agăț privirea de buze,
Încă mai poartă cicatricile peceților
Puse de trupul meu rugilor tale
În flămândă noapte de arcuiri inutile.
Ridici miza cu două zile de plimbări sub clar de lună,
Ea plusează cu un copil nenăscut.
Eu îmi apăs ochii până la durere
Și îmi număr stelele.
Mi-e auzul secerat de șuieratul clipelor,
Se scurg printre degetele tale evantai de regine și popi
Îmbulzindu-se spre o chintă de inimă,
Eșafodul trupului meu aruncat.
Îmi trimite arcuri prin vene tăcerea,
Strâng genunchii la gură
Și aștept, cu sufletul larg închis,
Ghilotina potului strâns de pe masă.

Pășesc prin toamna ta spre vară

 

Pășesc prin toamna ta spre vară, buze, frunze, soare, ploi, benghi de tină din pridvor. Vântul șuier nu-l aud, de îmi cântă-n piept cobzarii, parcă-mi joacă-n glezne focul, tobe-mi toarnă-n tei uitare. Și din frunze-mi fac cunună, cer mi-e sufletul și-mi bat dorurile-n calde palme, când în gând te iau cu mine pe-nserat. Ochi plecați sub un sărut, buze freamătă mirare, dau un dor pe o chemare, și alung ce a durut. Lanț la glezne unduire, cu atingeri de mătase, să-ți fiu vis, să-mi fii mirare, timpuri, cer, extaz, candoare.

MAMAIA BEACH

 

Sunt într-un hotel cu pretenții de Dubai și figuri pe măsură din dotarea mărețului nostru litoral. La intrare, aparență de opulență... până urci în lift.... și ieși din el. După ușa camerei, care te impresionează cu accesul electronic, bang!.. ești adus cu picioarele pe pământ. Niște tapet dezlipit și scorojit la îmbinări...var trântit artistic, încălecând lemnul pe alocuri, pentru a acoperi trecerea înaintașilor înaintașilor noștri, o baie în care dacă întinzi ambele mâini riști să rămâi înțelenit între pereți...totul asezonat cu sfântul silicon alb, îndoit cu mucegai, lenevind cu fratele lui varul, într-o lăfăială bahică.

Eu sunt, de felul meu, patrioată. Îmi iau inima în dinți, consolându-mă cu ideea că suntem un popor care nu a învățat încă faptul că "eleganța stă în detalii", și insist. Încă mai sper, ca țăranul că vine ploaia când la meteo anunță secetă. Nu îmi voi pierde încrederea în litoralul românesc, dă-i dracului de greci, maltezi, indonezieni și africani, cu figurile lor, cu tot!

Ca o demnă supraviețuitoare a năvalei capitalismului mercantil peste tradiția noastră milenară, îmi pun crezul și speranțele de focuri de artificii în restaurantul hotelului, unde se aude în surdină jazz, eleganța murmurului de voci elevate, drumul fiindu-mi ghidat de tablouri și fotolii aurii tapițate cu grena. Ohhhh!

Ne așezăm la masă și așteptăm.... și așteptăm... și deodată ne apare ca prin minune, într-o ultimă zvâcnire de speranță a iubirii de țară, o doctorandă în alimentație publică, ce a sărit de pe banca liceului direct în papucii de ospătar cu ștaif, și care, minune, ne privește superior și întrebător. Probabil nu avem față de șeic și doamna lui, dar totuși ne acordă o șansă. Nu contează că e îmbrăcată ca o chelneriță de bodegă, și hainele stau pe ea ca șaua pe vacă, ea e cerberul accesului la picăturile de ambrozie. A uitat de muci, pe care probabil și i-a șters cu mâneca înainte de a păși grațios în scena demarajului ei profesional.

În fine, să revenim la oile noastre... Sau, mai precis, meniul în limba engleză. Biblia cunoscătorului, care te poate duce în rai, sau te poate arunca în dizgrație veșnică.

Cum necum, după îndelungi priviri aruncate în meniul din fața noastră de către zeița gurmanzilor, am reușit să comandăm ÎN LIMBA ROMÂNĂ, felul 1. Și un desert. Pe cuvânt de onoare, eu consider că dacă sunt româncă, în România, trebuie să mi se vorbească în limba română, și să mi se scrie în limba română. Dar desertul a fost bomboana Cip de pe colivă...Banana Waffles Ice Cream... și i-am cerut desert cu banane și înghețată...din cinci variante din meniu, dintre care nicio alta nu era cu banane, bașca înghețată, am băgat-o într-o ceață totală....Eu cred că marea bătaie de cap i-a dat-o cuvântul "banană"... atât de diferit în limba engleză...

După ce am înghițit cu evlavie felul 1, zic evlavie pentru că la prețul ăla mai că luam toată vaca din care provenea, diva a plutit spre noi și mi-a zis "Nu mai avem banane să vă facem "Banana Waffles Ice Cream""...eu cred că nu s-a lăsat până nu mi-a arătat cum se pronunță. Dar sunt rea... în frustrarea mea de middle class arunc cu pietre în elita societății, să îmi fie rușine!

Acum stau și mă întreb...oare felul preparat din gândacii care mișună pe balcon cum s-o fi numind în meniul de cinci stele? Că, deh, bănui că un hotel de frunte de pe litoral are și crescătorie proprie pentru capetele regale care comandă în engleză și își fac poze stând printre tablouri, pe fotolii aurii tapițate cu pluș grena, pentru Facebook și Instagram.

Check-in...Mamaia Beach

Turn

Îmi zidesc gândurile metodic,
Folosesc adeziv de speranță
Și câteva picături de apă vie...
Sper să se prindă.

Pun agale o idee despre oameni,
Jos, la bază, ca temelie
Și repede un gând temător
Despre "dacă nu suportă greutatea?"

Și, pe rând, adaug repetatele iluzii
Despre fluturi și soare, în cerc
Pun deasupra rapid un strat de păreri,
Să nu cumva să se năruie totul.

Mă dau un pas înapoi,
Printre stele,
Și îmi privesc opera...
Doamne, cât de departe sunt de Cer!

***

 Deși am militat toată viața împotriva violenței, încep să cred că o palmă peste ochi dată unora când erau mici ne-ar fi salvat de problemele sociale actuale 

EFEMER

 

Sunt Fata Morgana din visele tale,
Curcubeu peste zări printre ele,
Sunt clipa ce fuge în zbor de petale,
Iubirea ascunsă sub praf fin de stele.

Sunt cântecul zorilor ce-ți îmbată privirea,
Sunt pașii de dans ce pictează pământul,
Sunt saltul mortal ce-ți așteaptă venirea
Sunt soarele, și ploaia, și vântul.

Sărut fierbinte în palmele tale
Ofrandă poveștii cu zâne,
Rubin de iubire băut în pocale,
Și flăcări, și ritmuri păgâne.

Desculță prin suflet cu raze în plete,
Zâmbindu-ți cu viața de mână,
Sunt rouă pe buze crăpate de sete,
Sunt sclavă-ți, iubită, stăpână.

***

 

Când am înrobit cuvântul să ne fie doar unealtă pentru gândul cel ascuns, n-am chemat la masa vieții doar minciuna și mândria, vajnici corifei ai clipei care face diferența între om și altă creatură bântuind bezmetic bula asta de-ntâmplare ce adesea cu stupoare viață o numim... am adus și îndoiala ce stătea încolăcită lângă mărul roșu al discordiei divine, alungată de pandore din cutiile-mbrăcate în drapaje de mătase. Sâsâind prelinge vina de a fi mai slab de suflet către furcile nălțate pentru desfătarea plebei strânse ciucure în jurul gardului care desparte binele de rău. Pietre-mpodobite falnic cu păcate dulci așteaptă mâna care să ridice și s-arunce plaga stâncii în obrazul celui care s-a-ncăpățânat să creadă că dreptatea nu e numai pentru regi.

Adevărul face tumbe amuzând trei precupețe ce se ceartă pentru locul mai în față, musafirii cei de vază să le vadă rujul proaspăt ce răsare dintre nuri. Nu e timpul pentru fleacuri cum ar fi dorința proastă de a asculta ce zice omu'n apărarea lui. Vine vântul decăderii, și minciuna nu mai are vreme de-ndoieli. Schimbă regula și face semnul care cade capul înainte de a-ncepe lupta, în puhoi o fată plânge c-a uitat acasă cartea ce-i spunea unde-i iertarea și-i schimba plânsul în zâmbet când dădea cu deget umed pagini cu-amintiri.