CÂNTEC

 

Vânt ce suflă-n miez de pâine,

Eu aș da un azi pe mâine

Tu în suflet să mă ții

Numai printre ciocârlii.

Să îmi vii, să nu îmi vii,

Numai vrerea să mi-o știi,

Să mă chemi când plânge luna

Să visezi numai pe una.

N-are iarna seri cu boare,

Nici prin lume călătoare

Traista grea cu dor de glie

Și tot plânsul într-o ie.

Talpa goală a uitat

Iarba înecată-n rouă,

Că de când tu ai plecat

Parcă tot într-una plouă,

Vânt ce mângâie vioara,

Scânteierea dintr-o șoaptă,

Buzele ca mura coaptă

Și pădurea primăvara.

 

 

Dansează, Frăsino!

 

Se-aprinde noaptea, Frăsino, și-i iarnă,

Mai pune-o candelă stinsă-n lucarnă

Să știe lumina unde să vină

Când zorii vor crește cu ziua din tină.

Nu e zăpadă, Frăsino, și vântul

Îngheață cu vuiet, huie pământul,

Ești singură iarăși, în casa cea mică

Și iar urlă lupii, și iarăși ți-e frică.

Nu plânge, Frăsino, viața e scurtă,

Coace pe vatră, să fie o turtă

În șapte s-o rupi, peste cap să o dai

Iubirea să-ți umple tăcerea de rai.

Zâmbește, Frăsino, ești tânără fato!

Năframa pe care din vară i-ai dat-o,

El strânsă la piept cu doruri o ține,

Visează la timpul când vine la tine.

Dansează, Frăsino, cu suflet curat,

Aprinde în noapte scântei de păcat,

Învârte pe poale tot aerul rece

Că timpul nu iartă, doar tace și trece.

 

Imagine:

*No more gas*

Ionel Onofras

 

***

 

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Pașii obosiți îmi poartă prin abisul neputinței zambet de copil, cânt și mângâi printre gratii toate hohotele smulse și închise între ziduri de nimicul care-nghite luna-ntr-un azil. Ia, Mărite, și răstoarnă coșul fără de povară! Este greu și îmi apasă peste ochii de lumină, iară lumea e prea plină de minuni închipuite, nu mai pregeta, Slăvite, pune mâna și îndoaie timpul, să ne dai din nou grădina ce ne-ai luat-o pe un măr. Dacă-ți amintești, pe șarpe tu ni l-ai lăsat în inimi, să ne muște cu o moarte, știm că îți suntem datori...

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Dacă tălpile-mi sunt goale, oare pot simți dreptatea, sau uimirea, sau credința că va fi drumul cel bun? Cine-mi spune că iubirea pentru cei asemeni mie este fără de păcat? Uite, eu îți stau în soare, să nu-mi spui că m-ai uitat!

Mărăcinii mi-au rupt poala, mi-au crescut pe glezne aripi care au uitat să zboare, pentru că mi-ai pus pe umeri greutatea de-a fi om. Lasă-mă să fiu Cuvântul ce învață să creeze firea cea fără de pată, dă-mi căldură, să învălui pe cei dragi ca-ntr-un cocon.

Nu mai ponegri mândria, cei căzuți în hăuri tulburi au nevoie de credința că îți place demnitatea, că nu le-ai uitat menirea pe când fruntea neplecată le-a fost soră cu dreptatea.

Eu te las acum, Tărie, că am drumuri de ales, sorțile amestecate au nevoie de-nțeles. Să-mi promiți că-mi lași lumina și că nu vei lua copiii să îi pui printre minuni, sunt doar Eva ce renaște ca să-ți scrie despre viață în papirușii postumi.

O femeie cu un zâmbet la răscrucea dintre lumi.