ÎNTR-UN FEL

 

Am impresia că, într-un fel, m-ai mai iubit cândva,

Când dansam împreună pe covorul din sufragerie

Eu, încălțată cu pantofii cu toc ai mamei

Tu, învăluit în șarmul furat de la tatăl tău.

Cum mai cântau artiștii ăia pe care acum nu îi mai știe nimeni!

Ne roteam râzând privindu-ne în ochi,

Fără grija zilei de mâine,

Doar noi doi și muzica

În mijlocul lumii.

Am impresia că, într-un fel, mă mai iubești și azi

În amintirea pâinii calde

Pe care o rupeam cu mâna și o înmuiam în zahăr,

Tu dulce,

Eu dulce.

Cum mai cântau artiștii ăia când mă agățam de râsul tău,

Să nu mă prăbușesc, amețită de copilărie,

Dincolo de fericire!

 

 

ÎN LINII PARALELE

 

nu s-au inventat încă pastilele minune

să taie greața de zile și nopți cu lanțuri la glezne

ne aliniază ordinele în linii paralele

pe oglinda aburită de frică

să le tragem pe creier

ne privim ochii reflectați în sticla rece

încă ne mai vedem

cu timpul drogul ne va anestezia percepția de sine

încolonați gri într-o lume tăcută

ne vom lua doza de păsări, aer și cer

într-o pilulă

vom fi fericiți când trebuie

vom mima râsul la comandă

vom uita cuvintele care ne făceau oameni

apoi ne vom reîncarna în butoane

nici măcar butoane de panică.

 

 

Codificați într-un vechi codex

 

Ne-am născut pe negândite,

Accidental,

Dintr-un diferend divin cu întunericul.

Cred că viața ne-a lovit frontal

Și după ce ne-am clătinat un timp,

Diedre fluturând pe linia dintre existență și moarte,

Am fost resuscitați într-o retortă,

Am devenit electrozi prin care să treacă iubirea

De la minus eu la plus noi.

Codificați într-un vechi codex,

Cu un diez în față și puncte de suspensie la sfârșit,

Numărăm îndoielile diletanților

Prin așteptările diluate în motricitatea difuză,

Materializată într-un singur pas

Înapoi.

De fiecare dată când primul nor coboară perpetuu

În obscurul excepțional al dezorbitului "a fi",

Până la diluviul care a început să dea pe dinafară,

O să încercăm cu încrâncenare

Să ne vindem unul altuia fulgarinele

La suprapreț.

 

 

SĂBII DIN PENE

Un copac stingher își strânge la piept frunzele galbene,

Decapitat de ceața unei păduri muribunde;

Acolo unde se îmbină pământul cu cerul

Joacă limbi de foc.

E liniște în pământ,

Câțiva oameni sporadici luptă cu săbii din pene

Impotriva sfârșitului,

Le trosnesc oasele lovite de aer.

Sunt cei care

Și-au pariat existența pe o felie de timp,

Trăiesc într-o continuă căutare,

Nevoie de a fi ce nu știu încă, dar speră.

Copiii Tăi care nasc la rândul lor copii.

 

CLANDESTINI

 

clandestini într-un clasor

cu inimi presate la rece

mi-am întins palmele către depărtarea ta

dând bătăi de cap florilor de cires

ce se încăpățânau să dea forme generoase

unui zbor gutural

îți curgeau liniști pe brațe

tentante

luxuriante

preludiu pentru fericire

străini ne-am căutat

în toate spitalele de nebuni

printre filele cu pacienți încercuiți cu roșu

pacienți neidentificați

am cercetat febril toate ferestrele

și le-am atârnat o panglică verde

pentru noroc

ne-am sărutat clandestini

sub o poartă

apoi ne-am așezat la loc unul pe altul

indexați perfect

într-o iubire comodă.

 

 

În cuptorul vechi

Toate visele s-au copt în cuptorul vechi din bucătăria de-afară,

cu o bunică ce-și ștergea mai mereu palmele

pline de făina copilăriei

de șorțul căruia parcă îi creșteau din buzunare

minunății.

Simți câteodată senzația aceea de cald și de bine,

îi știi numele de gutuie galbenă

coaptă pe dulapul cu miros de ceară

și săpun de duminică,

întotdeauna îți lasă o adiere de zâmbet

peste suflet.

Undeva, în spatele icoanei afumate de candelă,

stau obrajii trandafirii de somn pedepsit de întrebări

așternute peste îngenuncherile

adormite în fața lui Dumnezeu.

S-au copt zilele în cuptorul vechi de afară

casa bunicii s-a făcut din ce în ce mai mică,

la fel și ea, puțin câte puțin,

mireasma unei amintiri.

 

 

 

***

 

Ni se cere să trimitem silitori copiii la școală, să fie învățați să nu gândească. Să fie niște simpli executanți, docili, ușor de influențat, care să aibă ca unic scop încadrarea în șabloane, repetarea mecanică a unor informații exacte și primirea recompensei pentru minunea de a fi la fel cu ceilalți. Să fie vaccinați împotriva gândirii proprii. Să îi aplaudăm pentru nimicuri, ca și cum ar fi mari realizări și îi lăsăm să creadă că sunt speciali dacă fac ce e firesc să facă.

Acești copii cresc...ajung să considere că totul li se cuvine, că sunt extraordinari fiind comuni, că lipsa cunoștințelor e o dovadă de inteligență. Să fie servili, aroganți, să aibă impresia că pot face orice, că sunt capabili să schimbe universul, deși nu au resursele necesare pentru a o face. Să considere conformismul și obediența o stare naturală, un dat firesc, dar în același timp un mod de "răzvrătire", în iluzia că sunt "rebeli".

Ni se cere, prin copiii noștri, să ne supunem mimării unei societăți perfecte, din carton, în care totul poate fi manipulat, totul mutat în funcție de necesități.

Să fim personajele unei piese de teatru pe care să o ovaționăm, indiferent de cât de prost este regizată, fără a-i înțelege conținutul și fără a avea capacitatea sau dreptul de a o evalua.

"Vae victis"...