TRIL

 

mă iubești

te-am întrebat

mă durea tot galbenul din frunze

podurile nu duceau nicăieri

într-un amalgam de fiare

ceasul cel mare se înecase pentru ultima dată

cădeau copacii unul câte unul

ciutele își alergau oarbe puii către lupi

sub copitele lor iarba gemea

a pustiu

strângeam în pumn o bucată de pânză colorată

cândva fusese un tablou

din palmă mă privea un ochi stingher

buzele lui puteau fi oriunde

mă iubești

te-am întrebat

vocile mă împiedicau să aud răspunsul

undeva o ciocârlie tăia sfârșitul

cu un tril

 

 

***

Oricât s-ar strădui unii "arbitri ai corectitudinii" să ne găsească nouă, românilor, concepții și apucături rasiste legate de negri, bănuiesc că nu vom fi niciodată pe val. Nu avem nicio treabă cu ei, pentru noi sunt oameni și atât, doar că au o culoare diferită a pielii, comparativ cu noi. Asta se vede, nu trebuie să fim rasiști. Noi nu îi definim prin culoarea pielii, pur și simplu pentru că nu prea știm multe despre ei, fac parte din arealul nostru sporadic și se simt nemaipomenit la noi. Culoarea pielii nu îi face să fie mai prejos și nu ar trebui să se simtă lezați, așa i-a făcut Dumnezeu...sau Big Bang, nu e relevant.

De ce trebuie noi să ne încadrăm în valul mondial de prostie? Prin asta ne "ridicăm" la nivelul celor "mari"?

Noi nu avem de ce să ne punem cenușă în cap și să ne dăm cu curul de pământ că regretăm ceva. Nu le-am făcut nimic, nici ei nouă.

Luați un român de pe stradă și întrebați-l ce crede despre negri. O să vedeți, nu crede nimic. Dar crede ceva despre cei care agresează, fură, ucid, indiferent de culoarea lor. Negrul e doar o culoare, ceilalți, luptătorii galaxiei întru falsă egalitate, îi dau o conotație peiorativă, din exces de "corectitudine politică". Și tot ceilalți i-au îndoctrinat, cu frecvența picăturii chinezești, pe oamenii de culoare să se simtă inconfortabil, tocmai accentuând cu sârg că e o problemă.

Noi, românii, nu am avut colonii, nu am cotropit pe nimeni, nu am subjugat niciun popor. Cei care arată cu degetul și fac mare tam tam în domeniul rasismului, xenofobiei, ar trebui să se uite în oglindă și să își analizeze istoria și gândurile. Este dovedit faptul că, psihologic, fiecare îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor lui concepții.

Eu consider ca până și sintagma "oameni de culoare" are o conotație de superioritate și condescendență, parcă le-ar fi jenă să le pronunțe culoarea.

Lăsați oamenii să fie ceea ce sunt, nu au nevoie de grija voastră falsă și duplicitară!

Voi, scârbelor, le-ați indus subliminal, de-a lungul timpului, sentimentul că referirea la culoarea lor este un afront și dorință de a îi înjosi.

Uitați, mai jos, o frumusețe uluitoare care, dacă ar fi avut altă culoare, ar fi fost comună. Pentru o piele ca a ei, "albele" se prăjesc la soare până li se jupoaie o mie de rânduri, și duduie solarele!

 

 

 

RĂZBOI

 

În dimineața în care ochii tăi mi-au clipit

cu o dezinvoltură leneșă

oarece schimbări în viața mea sentimentală

m-am îmbolnăvit de sfârșitul lumii;

Se făcea că toate zilele nășteau întrebări

nerevendicate de vreo grupare anume,

doar golurile care îmi explodau în stomac

fragmentau sinucigaș timpul dintre mine și tine.

S-au terminat toate rezervele de siguranță;

În echilibru,

cu ochii închiși,

bâjbâiam după căldura confortabilă a primei întâlniri,

când nu ne cunoașteam prea bine

și îți puteam da orice formă.

Încă mai stau ghemuită într-un colț de suflet,

ca un șevalet gol de pânză,

pe care un pictor excentric ar fi putut picta magistral

o victorie fără prizonieri de război.

 

 

ÎN TĂCERE

 

păzește-mi visele până când umbrele

se vor așeza în forma corectă

a unor copaci nebuni

dansând un dulce dans al furtunii

pune-mi întrebarea corectă despre rai

și venerează-mi toate figurile de ceară

pentru că după ultimul întuneric

pământul și-a pierdut strălucirea de armă

au obosit zgomotele într-o formă de artă

căreia nu i-am învățat încă limbajul

fiecare carte pe care o deschid

șoptește prea puțin despre diamante

conversațiile cad ca niște frunze

ieri îmi era atât de foame de un foc greu

încât mi-am speriat cu o pasăre

iubirea dealtfel încă vie

murmură-mi te rog atingerea catifelată a pielii

apoi crește-mi din palmă un gând

privește-mă beat de ploaia mea

și împinge într-un hohot de râs prezentul tăcut

ÎNTR-UN FEL

 

Am impresia că, într-un fel, m-ai mai iubit cândva,

Când dansam împreună pe covorul din sufragerie

Eu, încălțată cu pantofii cu toc ai mamei

Tu, învăluit în șarmul furat de la tatăl tău.

Cum mai cântau artiștii ăia pe care acum nu îi mai știe nimeni!

Ne roteam râzând privindu-ne în ochi,

Fără grija zilei de mâine,

Doar noi doi și muzica

În mijlocul lumii.

Am impresia că, într-un fel, mă mai iubești și azi

În amintirea pâinii calde

Pe care o rupeam cu mâna și o înmuiam în zahăr,

Tu dulce,

Eu dulce.

Cum mai cântau artiștii ăia când mă agățam de râsul tău,

Să nu mă prăbușesc, amețită de copilărie,

Dincolo de fericire!

 

 

ÎN LINII PARALELE

 

nu s-au inventat încă pastilele minune

să taie greața de zile și nopți cu lanțuri la glezne

ne aliniază ordinele în linii paralele

pe oglinda aburită de frică

să le tragem pe creier

ne privim ochii reflectați în sticla rece

încă ne mai vedem

cu timpul drogul ne va anestezia percepția de sine

încolonați gri într-o lume tăcută

ne vom lua doza de păsări, aer și cer

într-o pilulă

vom fi fericiți când trebuie

vom mima râsul la comandă

vom uita cuvintele care ne făceau oameni

apoi ne vom reîncarna în butoane

nici măcar butoane de panică.

 

 

Codificați într-un vechi codex

 

Ne-am născut pe negândite,

Accidental,

Dintr-un diferend divin cu întunericul.

Cred că viața ne-a lovit frontal

Și după ce ne-am clătinat un timp,

Diedre fluturând pe linia dintre existență și moarte,

Am fost resuscitați într-o retortă,

Am devenit electrozi prin care să treacă iubirea

De la minus eu la plus noi.

Codificați într-un vechi codex,

Cu un diez în față și puncte de suspensie la sfârșit,

Numărăm îndoielile diletanților

Prin așteptările diluate în motricitatea difuză,

Materializată într-un singur pas

Înapoi.

De fiecare dată când primul nor coboară perpetuu

În obscurul excepțional al dezorbitului "a fi",

Până la diluviul care a început să dea pe dinafară,

O să încercăm cu încrâncenare

Să ne vindem unul altuia fulgarinele

La suprapreț.

 

 

SĂBII DIN PENE

Un copac stingher își strânge la piept frunzele galbene,

Decapitat de ceața unei păduri muribunde;

Acolo unde se îmbină pământul cu cerul

Joacă limbi de foc.

E liniște în pământ,

Câțiva oameni sporadici luptă cu săbii din pene

Impotriva sfârșitului,

Le trosnesc oasele lovite de aer.

Sunt cei care

Și-au pariat existența pe o felie de timp,

Trăiesc într-o continuă căutare,

Nevoie de a fi ce nu știu încă, dar speră.

Copiii Tăi care nasc la rândul lor copii.

 

CLANDESTINI

 

clandestini într-un clasor

cu inimi presate la rece

mi-am întins palmele către depărtarea ta

dând bătăi de cap florilor de cires

ce se încăpățânau să dea forme generoase

unui zbor gutural

îți curgeau liniști pe brațe

tentante

luxuriante

preludiu pentru fericire

străini ne-am căutat

în toate spitalele de nebuni

printre filele cu pacienți încercuiți cu roșu

pacienți neidentificați

am cercetat febril toate ferestrele

și le-am atârnat o panglică verde

pentru noroc

ne-am sărutat clandestini

sub o poartă

apoi ne-am așezat la loc unul pe altul

indexați perfect

într-o iubire comodă.

 

 

În cuptorul vechi

Toate visele s-au copt în cuptorul vechi din bucătăria de-afară,

cu o bunică ce-și ștergea mai mereu palmele

pline de făina copilăriei

de șorțul căruia parcă îi creșteau din buzunare

minunății.

Simți câteodată senzația aceea de cald și de bine,

îi știi numele de gutuie galbenă

coaptă pe dulapul cu miros de ceară

și săpun de duminică,

întotdeauna îți lasă o adiere de zâmbet

peste suflet.

Undeva, în spatele icoanei afumate de candelă,

stau obrajii trandafirii de somn pedepsit de întrebări

așternute peste îngenuncherile

adormite în fața lui Dumnezeu.

S-au copt zilele în cuptorul vechi de afară

casa bunicii s-a făcut din ce în ce mai mică,

la fel și ea, puțin câte puțin,

mireasma unei amintiri.

 

 

 

***

 

Ni se cere să trimitem silitori copiii la școală, să fie învățați să nu gândească. Să fie niște simpli executanți, docili, ușor de influențat, care să aibă ca unic scop încadrarea în șabloane, repetarea mecanică a unor informații exacte și primirea recompensei pentru minunea de a fi la fel cu ceilalți. Să fie vaccinați împotriva gândirii proprii. Să îi aplaudăm pentru nimicuri, ca și cum ar fi mari realizări și îi lăsăm să creadă că sunt speciali dacă fac ce e firesc să facă.

Acești copii cresc...ajung să considere că totul li se cuvine, că sunt extraordinari fiind comuni, că lipsa cunoștințelor e o dovadă de inteligență. Să fie servili, aroganți, să aibă impresia că pot face orice, că sunt capabili să schimbe universul, deși nu au resursele necesare pentru a o face. Să considere conformismul și obediența o stare naturală, un dat firesc, dar în același timp un mod de "răzvrătire", în iluzia că sunt "rebeli".

Ni se cere, prin copiii noștri, să ne supunem mimării unei societăți perfecte, din carton, în care totul poate fi manipulat, totul mutat în funcție de necesități.

Să fim personajele unei piese de teatru pe care să o ovaționăm, indiferent de cât de prost este regizată, fără a-i înțelege conținutul și fără a avea capacitatea sau dreptul de a o evalua.

"Vae victis"...

 

 

DELIRIUM

 

Să răsune goarna, să se plece munții,

Trece-n pielea goală gloata cea aleasă,

La o parte fraieri, jos sudoarea frunții,

Floarea bunăstării trebuie culeasă!

Ce atâta carte, ce învățătură

Când e varză lumea, totu-i de vânzare!

Singura nevoie e să dai din gură

Restul vine simplu, este din născare.

Cât despre principii, numai baliverne!...

Nu e timp de etici, omul nou e Eul,

Calcă pe cadavre, peste școli așterne

În egalitate, mândru, curcubeul

Nu contează mintea, important e banul,

Cumperi strălucirea, ce atâta carte!

E prea fină mâna ce-a uitat ciocanul...

Cine este șmecher, astăzi are parte.

Cel deștept e slugă, idiotu-i rege

Și te scuipă-n față de-i ceri socoteală;

Adevărul zace, cinstea n-o mai drege

Nicio biată vorbă, tot e cleveteală.

Ignoranța-i lege și domnesc tâlharii

De urmat, la ordin, este nebunia,

În ovații sclavii pupă lăutarii.

Vivat, să triumfe, în delir, Prostia!

 

 

FĂRĂ ZGOMOT

 

putem să respectăm regulile

să ne ținem strâns în brațe cu buzele lipite de aerul rigid și solemn

fără să sorbim

fără să clipim

fără să dorim

putem să fim un amestec docil

de întrebări nepuse și regrete îngropate noaptea târziu

în vise interzise cărților de colorat

fără să dorim

fără să clipim

fără să sorbim viața în cești mici de cafea

de teamă să nu facem prea mult zgomot

și să fim exilați în fericire.

 

 

UN ALT FEL DE TĂCERE

 

Astăzi ți se va vorbi despre un alt fel de tăcere,

acea tăcere care strigă în interior,

ca într-o fântână ale cărei ape

au fost tulburate de furtuni

în adâncuri.

Tu vei asculta,

pentru că ochii tăi au căpătat în timp

mătuirea statuilor măturate de vânt

și mai poți vedea doar cu urechile.

Ți se va vorbi despre celălalt.

Își înghite cuvintele pentru a te lăsa

să pari cine nu poți fi,

făcându-și sufletul scară orgoliului tău,

despre toate visele pe care le strânge într-o batistă

în urma pașilor tăi,

pentru mai târziu.

Astăzi ți se va vorbi despre un alt fel de tăcere,

tăcerea care a obosit să mai lupte

sau să mai ceară,

tăcerea care ucide lent frumusețea,

tăcerea care se prăbușește sub rafale de tristețe

într-un război vândut.

Se strigă în adâncul tău,

în numele luminii.

 Auzi, omule?

 

 

PREA DEVREME

 

Te privesc, cu dragostea asta încastrată în inimă,

ramurile copacilor goi nasc spontan cuvintele mute

când departe munții încearcă să atingă cerul

într-o regretabilă confuzie.

Din noi se mai zbate anemic un steag,

o victorie incertă de un alb spălăcit

scrisă în analele iubirii cu o pană

care s-a vrut smulsă din aripa unei păsări Phoenix

care nu știa ce înseamnă capitularea.

E prea devreme pentru toate rimele,

zorii nu și-au găsit încă rostul...

cu capul pe pernă, tresărim panicați

la orice zgomot care pare o inimă

bătând.

Te privesc cu dragostea asta încastrată în suflet

ca o pecete pusă de viață;

M-ai însemnat pentru adevăruri mincinoase

într-o toamnă albită prea timpuriu.

Femeile nu au cunoștințe vaste

despre timp, orientarea în spațiu

și centimetri,

dar sunt totuși necesare

în eventualitatea unei ierni

fără lemne de foc.

 

 

IARBĂ SPRE CER

 

Tu mă privești cu ochi de om nebun și

îmi construiești din pietre castele de nisip,

deschizi ușa către baloanele de săpun

cu un simplu zâmbet,

îmi așezi fluturi pe umeri.

Arunci fire de iarbă spre cer,

îmi închizi ochii cu vârful degetelor,

îmi șoptești să îmi pun în gând o dorință

pentru că, atunci când se va împlini,

vor cădea flori pe pământ.

Cu genunchii înverziți de fericire

săruți pământul care îmi poartă pașii

către lumina ta.

Păpădiile și-au învins frica de vânt.

 

PASĂRE

 

Astăzi sunt o pasăre

Culeg de pe cer urmele tuturor zborurilor frânte

Le împletesc într-un văl călduros de lumină

În care să nasc un tril

Mă sperie copacii goliți de frunze

Și-au băut propria sevă

Să își protejeze lăstarii

Miroase a aripi în aer

Simt cum îmi vibrează sunetul lor

Până în mijlocul pupilei

Privirea îmi săgetează mijlocul pământului

Cu o întrebare

Răspunsul inutil

Rămâne până data viitoare

Un astăzi prăfuit.

 

 

MUZĂ

 

S-a-mpărțit dorința-n șoaptele promise,

Sub puterea zilei sfărâmând blesteme.

Fă-mă să te caut, când în șapte vise

Dansuri ne sunt pașii, frământând poeme.

Tu prefă-te-n mare, să m-afunzi în tine

Dorul din adâncuri să ți-l schimb în cânt;

Ca un val să curăț timpul de ruine,

Să fac din epave coamă de cuvânt.

Să-mi agăți la glezne valuri de iubire,

Noaptea, când e lună, să îi furi lumina

Să îmi faci cunună și dintr-o rotire,

Să mă-mbraci în nimbul ce-mi ascunde vina.

Dă-mi un gând, o șoaptă, să le iau cu mine,

Să-mi alin tăcerea când în noaptea goală

Viața mi te fură în iubiri străine,

Să îmi fie farul cerului de smoală.

Spune-mi că sunt muza ce-ți alină setea

Dansuri ne sunt pașii, frământând poeme

Printre doruri aspre ce și-au pus pecetea,

Fă-mă să te caut sfărâmând blesteme.

 

 

TĂCERE

 

Într-o rotire în sensul acelor de ceasornic

Ne-am deșurubat din nimic

Și am început să facem umbră

Am rezumat neființa într-un țipăt

Cu care am semnat în dreapta jos

Contractul pe perioadă determinată

În goana spre ce vom fi

Am pus

Virgula dintre cer și pământ

Am pendulat un timp

Între bine și rău

Între frumos și urât

Între adevăr și minciună

Cu grația unor stafii de îngeri

Cărora li s-a interzis raiul

Am mai bătut niște clopote

Am mai zgâriat țărna să ne ascundem în ea

Glorioasa trecere

Am mai aruncat în stânga și în dreapta

Cu niște cuvinte

Apoi a fost tăcere.

 

 

BUCIUM

 

Pădurea ne geme sub val înghețat,

Ne ninge în suflet cu zgomot de ploi,

De când ne e sete deja am uitat...

Ni-e foame de viață, ni-e foame de noi.

Ni-s fiii atei, se stinge credința,

Cu mamele slugi robotind prin străini,

Docili învățăm ce e umilința,

Ne macină dorul din vechi rădăcini.

Suntem eroi fără arme și vlagă,

Luptăm cu himere, privim cum murim,

Ne stingem încet și tot ce ne leagă

E visul că totuși mai știm să iubim.

Răsună în zare, de bucium, un cânt,

Cutremură valea în zâmbet amar...

Pe când România se-ntoarce-n mormânt,

La cap îi mai arde un biet felinar.

 

Aș fi putut

 

Aș fi putut să scriu despre iubire...

Despre un el și-o ea, despre visare,

Despre un gând pribeag și-o rătăcire,

Speranța care în zadar nu moare.

Aș fi putut să scriu despre natură,

Sau despre cerul martor omenirii,

Ori proștii care-o iau pe arătură

Banal, în apogeul nesimțirii.

Ori, poate despre mame neiubite

Uitate într-o doară stând la poartă,

Strângând la piept scrisori îngălbenite,

Visând cu ochi deschiși la altă soartă.

Mi-e parcă frică să provoc destinul

Cu vorbe aruncate la-ntâmplare,

Căci timpul își va lua oricum tainul,

Nimic nu este nou sau vechi sub soare.

Aș fi putut să scriu, dar n-am cuvinte...

Se ofilesc treptat, pe zi ce trece,

Nu e nimic nespus de dinainte

Și viața curge, curge tot mai rece.

 

 

RĂSPUNS

 

te iubesc,

iubirea mea e adânc înrădăcinată

în seva cu care se hrănesc arborii

când le e sete de trecutul sfârtecat în zeci de prezenturi,

copii infidele ale ochilor mei înrourați

de căldura amintirilor cu tine;

când erai,

când eram,

ne amorțeam nevoia de zbor

cu bănuieli despre semințe

și relația lor cu refuzul fluturilor

de a mai trăi încă o zi.

e trist, mi-ai spus,

cum buzele acestea pot murmura dorințe

dar nu pot rosti cele două cuvinte.

acest poem e un răspuns.

 

TOAMNA ACEASTA BOLNAVĂ

 

Toamna aceasta bolnavă

și-a tras seva dintr-o vară

în care lumea s-a oprit

să își recapete suflul.

Cumva

ni s-a șters din ființă

amprenta unui timp

care a fost lăsat amintirii

trecând în fugă pe lângă noi.

Pentru câteva clipe,

o bătaie de inimă a eternității,

am fost învățați să murim.

 

FĂRĂ MUZĂ

 

Tot aștept un vers să-și pună rostul în desaga mea...

Muzele îmi râd în față cu blestem de cucuvea,

Luna și-a închis lumina în albastru peruzea;

Cât mă zbat și cât mă doare, eu o văd numai pe Ea.

Mi-a ghicit în os de pește o țigancă pe ponton

Că am trecere la dame, cu baston și barbișon;

Eu stăteam sfios și mândru ca un june de bon ton,

Cu urechea îndreptată spre iubirea din jargon.

O să ai la drum de seară blondă cu buze de foc,

O să te iubească, frate, de-o să stea soarele-n loc,

Coapsele-i te vor ucide, prins fierbinte-n al lor joc

Vei sfârși sedus, nebune, în chimir parale ioc.

Bruna îți va ține calea să te-atragă-n mreaja ei

Sclavă îți va fi, calină, te iubește, vrei, nu vrei,

Iar roșcata-ți cade-n brațe până numeri pân' la trei,

De n-o fi așa, ptiu drace, eu mă jur pe puradei!

M-am uitat prostit la dânsa cum îmi cere de saftea;

Mi-a-nvârtit în oală vraja dar o văd tot doar pe Ea...

Singur stau în noaptea tristă și visez la muza mea,

Luna iar a tras cortina, fir-ar ea de peruzea!

 

 

STATUILE

 

Statuile din parcul înrobit de ploaie

au suspinat,

în frunze au vibrat amintirile pământului,

inundându-le galben

cu un fior

al tăcerilor încrustate în fiecare

zbatere de aripi

lăsată în urmă de păsări

pe trecerea lor printre

un cer

și altul.

Mai ții minte atingerea în care

mi te-ai prelins

în vene?

✓

Les statues dans le parc asservi par la pluie,

elles ont soupiré,

les souvenirs de la terre ont vibré dans les feuilles,

les inondant de jaune

avec un frisson de silences encastrés dans

chacun battement d'ailes

laissé par les oiseaux

sur leur passage à travers

un ciel

et un autre.

Souviens-toi du toucher dans lequel

tu t'es glissé

dans mes veines?

 

 

Alean

 

Când apăs pe clapele sufletului tău,
Îți curg o simfonie de lumini
Ce se revarsă în cascade peste nostalgii,
Dăruite zilelor de mâine.

În lumina felinarelor de pe strada mea
Mărșăluiesc tăcute zilele de ieri.
Ca niște ostași lăsați prea devreme la vatră,
Ocrotesc visele ivite sporadic sub pleoape.

Arc efervescent, luna se aruncă spre noi.
Genunea cerului, de pe care stelele au dezertat,
Cere ofranda clipei în care necunoașterea ta
S-a împletit solar cu nedumeririle mele.

Timpul încremenit în clepsidre
Ne privește neputincios trecerea,
Monedă schimbată la vama ce desparte
Lumea mea mică de lumea ta mare.

Depărtarea a reușit să păcălească soldații,
S-a strecurat printre baionetele de incertitudine
Și a strecurat pe furiș în gândurile mele
Zâmbetul tău.

Acum mai stau puțin și-mi ascult inima,
Și când o să fiu pregătită
O să-i doinesc alean cântecul șoptit
Pe clapele imaginare ale sufletului meu.

 Este simplu să influențezi oamenii fără educație, oamenii inculți, pe care să îi reduci la stadiul de număr într-o statistică a vrerii unor grupuri de interese. Ei sunt cei care reprezintă doar linii pe răboj. Lor li se poate spune orice, și iau de bun orice, pentru că nu au cunoștințe anterioare pentru validarea informațiilor, și nici nu asimilează noi cunoștințe, deoarece nu au această abilitate, care se obține prin învățare, și ea este exercițiu în sine. Sunt un fel de "tabula rasa", prind greu și uită repede. Mintea acestor oameni nu este antrenată să facă diverse conexiuni, să asocieze cunoștințele.
Cultura unui popor reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de acesta de-a lungul existenței sale, și care îi conferă identitate și unicitate. Educația stă la baza transmiterii cunoștințelor despre aceste valori, iar cunoașterea generează crearea și asimilarea de noi valori, care se adaugă celor existente. Tot acest tezaur ar trebui să se transmită din generație în generație, pentru păstrarea identității de neam.
Există mai multe tipuri de valori, teoretice, estetice, morale, religioase... Printre valorile spirituale ale unui popor se numără tradițiile, obiceiurile, credințele, limba. Distrugând aceste valori, sistematic, oamenii își pierd identitatea ca exponenți ai unui popor. Devin, treptat, niște recipiente goale, care pot fi umplute și golite oricând, niște instrumente.
Cred că este momentul să ne întrebăm spre ce ne îndreptăm...limba română este mutilată, tradițiile sunt stârpite de norme externe, obiceiurile asemenea, iar ultimul bastion, credința, a căzut.

În timp ce iubirea se stinge în șoaptă

 

Cândva, cutia poștală
Se simțea importantă.
Primea în sufletul ei de tinichea
Dorurile soldaților plecați pe front
Dragostea iubitelor și a soțiilor rămase acasă,
Speranțele copiilor
În fâlfâitul scrisorilor către Moș Crăciun.

Se bucura și se întrista odată cu oamenii,
Le simțea grijile și nevoile,
Suspina înfiorată când primea declarațiile de dragoste,
Își ștergea o lacrimă de ploaie
Când murea cineva.

Mai că îi plesneau niturile de mândrie
Când copiii povesteau prietenilor lor de pe alte meleaguri
Despre frumusețea din jurul lor,
Despre munți, despre păduri, despre râuri,
Copilărea fără griji în bucuria lor.

Oamenii au uitat timpul când presărau sărutări
Pe cuvintele trimise celor dragi.
Ar fi ridicoli sărutând monitoare și telefoane
Și parcă îi este milă de ei...
"Poate au uitat ce înseamnă căldura",
Dar stă cuminte și așteaptă,
Speranță pentru fiecare om ce trece pe lângă ea,
În timp ce iubirea se stinge în șoaptă,
În jur.

Cu o felie de pâine neagră în mână...

 

Câteva păsări mari, albe,
Trăgeau de veșnicie
Învățându-ne răbdătoare să dansăm
O atingere pe cercul lunii.

Eram doar visuri povestite frumos,
În linii mari
Niște ochi și niște degete capricioase
Care nu voiau să renunțe la cuvinte.

Ne împleteau unul câte unul în viață,
Cu o felie de pâine neagră în mână,
Răstigniți într-un răsărit
Cu spaima nevăzutului fără nuanțe,
Să plângem în culori poeme,
Lăsându-ne neterminați, cu ghemele după noi.

Din când în când se duceau
Să tragă cortina cu o bătaie de Dumnezeu
Și una de inimă,
Uitând de noi mai tot timpul
Și lăsându-ne să dăm în foc,
Fără caimac,
În prima zi a căderii cortinei
De pe adevăr.

Arta nimicului

 Vindeți poezia pe un pumn de arginți, o trădați schilodind frumusețea trăirii, vă iubiți idolatric și-nălțați printre sfinți, oligarhic, puterea prostiei. Cufundați în nimic înșirați prepoziții, care leagă eterne frustrări și nevoi, călcați pe cadavre, invocați inchiziții, condamnați ce-i trăire și-aruncați cu noroi. Construiți piedestale, urcați singuri pe ele, vă hrăniți cu-ntuneric îngropați în grotesc, arvuniți veșnicia punând zdrențe pe stele, împroșcați cu lături în firesc. Cocoțați pe orgolii ponegriți tot ce-i sfânt, voi mișei ce vă bateți azi joc de Cuvânt, inventați reguli noi dând nonsensului nimb, ne-mbătați cu truisme, dând cultura la schimb. Hăhăind interjecții scuturați peste noi, tot urâtul ființei, mici gargui printre ploi, puneți giulgiu speranței, legați visul la ochi, ce-i frumos defăimați, ochelari de miopi. Să fii contra a tot ce înseamnă normal, să ucizi tot ce-i gând sub al vremii pumnal, nu-i decât fum Universului foc, în al Artei tablou nu aveți niciun loc.
Veți fugi înapoi în a grotei răcoare, întunerici de cuget, ucigași de frumos, o pădure e verde, e aer, e soare, nu carii ce mâncă tulpina de jos!

Îngeri căzuți

 

Ni se zbat în ochi păcatele ploilor

Ne cresc rădăcini din vârfurile degetelor,

Ni se adună norii la asfințit

Și ni se îneacă albatroșii în vorbe.

Ne învelim în plumburiu de amurg

După ce ne-am pus sufletul

Pe o tavă la capătul câmpului,

Și ne-am descălțat de iluzii.

Ne legănăm singuri cufundați în nesomn

Legați la ochi cu batiste de piatră,

Cu spatele lipit de fundul pământului

Care nu mai are ecou pentru noi.

Ne aruncăm unii altora tăceri

Încărcate cu toate visele mute

Consumate și repetate la infinit

Înainte de a rămâne fără aripi.

Hoțul de vieți

 

Se plimbă agale prin amintirile oamenilor

Cu mâinile la spate, fluierând stins,

Cercetează din când în când, cu vârful piciorului,

Prin mormane ridicate de timp.

Ocolește cu grijă dulapurile aliniate soldățește

În sertarele cărora stau puse la dungă

Ființe dragi, zâmbete, curcubee și reușite

Asezonate cu levănțică.

O pisică neagră îi taie calea

Și se întinde leneș la mijlocul drumului;

Ochii verzi ascund adevăruri demult uitate,

Vânători de vrăjitoare în vânt.

Într-un colț, sub niște zdrențe colorate

Stă ghemuită amintirea unei iubiri neîntâmplate

Viață ce ar fi putut să fie,

Cu burta la gură, gata să nască un vis.

Îi întinde mâna în tăcere.

Minciună plămădită din adevăruri,

Ea se ridică zâmbind și începe să murmure

Cu glas de copil, un cântec de leagăn.

Îl urmează, sfioasă, cu capul plecat,

Printre mormane multicolore de nesemnificativ,

Străjeri involuntari ai amintirilor neprețuite

Numerotate și expuse pe rafturi.

Pășesc amândoi, unul lângă altul

Spre marginea gândului

Două umbre pe orizontul uitării

În murmur de cântec fluierat stins.

 

Eu sunt EU și tu ești TU. Și acesta este motivul pentru care nu arătăm la fel, nu gândim identic, nu simțim identic si nu percepem realitatea înconjurătoare identic. Suntem diferiți, cel mai mare miracol al existenței este diversitatea. Fără ea totul ar fi monoton și plictisitor. Am fi doar replici infinite, armate de copii mărșăluind într-un univers inutil.

Uluitor este că astăzi suntem încadrați în șabloane în cadrul cărora suntem aplaudați că suntem o individualitate distinctă, dar fără să depășim regulile trasate.

Omorâm orice urmă de gândire proprie, de creativitate, de pasiune, apoi ne plângem că suntem înconjurați de idioți

 

Evoluție :

Nu își mai dorește nimeni să moară și capra vecinului. Următoarea treaptă logică ar fi să își dorească să moară vecinul, dar nu. "Omul" de astăzi dorește să omoare personal vecinul, ca să îi mănânce capra.

Și când te gândești că unii sunt atât de mândri de capacitatea lor de a evolua rapid, lasându-i în urmă pe cei de pe treapta cea mai joasă a evoluției, cu principiile, valorile și concepțiile lor de rahat, de care ei nu au nevoie, deoarece EU e întotdeauna superior lui EL!

 

Spune-mi minciuni drăguțe

Privindu-mă în ochi.

Eu știu că mă minți...

Dar ochii tăi sunt atât de frumoși!

Plouă

 

Plouă, se-ngână teii printre păsări

Și ruginesc solfegii agățate-n picături,

Curg ceruri ca obrajii încărcați de nuferi

În zări, bujori, cu negre semnături.

Pe străzi, desculți, aleargă doi copii,

Până la glezne apa le e caldă,

Și râd... nu le e teamă de urgii

În zumzet de lumină lumea lor o scaldă.

La răsărit e început de curcubeu,

Ascuns de ochii celor ce nu vor să vadă,

Din cer lumini s-aprind ce stau să cadă,

Al lumii zvâcnet a ajuns la apogeu.

În hohot de tăceri un tunet le tresare

Și le oprește râsul pentru-o clipă.

Se uită-n jur, și se opresc în pripă

Și speriați se strâng în brațe cu ardoare.

Apoi pornesc, printre sclipiri ca fluturi,

Cu stropi lucind în pletele bălaie

Și râd din nou, nu poți să nu te bucuri

Că totuși, pentru ei...e doar o ploaie.

 Nu ar trebui să ne rupem aripile doar pentru că alții pot zbura mai sus decât noi... Poate aripile noastre sunt minunate pentru altfel de zbor!

Glie

 

El stă pe-o piatră dus pe gânduri,

Cu tălpile înfipte-n glie,

Privește cerul, martor mut al lumii

Ce-a fost atunci și ce o să mai fie.

Cu palma liniștită pe genunchi,

Cu capul sus, el cântă rar o strofă,

În șale-i bate iar un aspru junghi...

Și-și răcorește gâtul dintr-o cofă.

Cu ochi pierduți pe ale zării rug

El stă stingher, și timpul se oprește.

I-e dor de brazda-ntoarsă de la plug,

I-e dor de pâinea caldă ce dospește.

Femeia lui e oale și ulcele...

El, într-o lume ce n-o înțelege.

S-audă râsul ei peste vâlcele,

Ar da orice să schimbe-a sorții lege.

E singur, într-un timp ce n-are loc

Pentru țărani bătrâni cu palme aspre

Și viața îl învârte-n al ei joc

Țesând covoare de cordele-albastre.

Pământu-i cald sub tălpile desculțe,

Un strop de trudă-i picură din gene...

Mai are trei găini, ce îl privesc viclene,

Așteaptă din desagă să le dea grăunțe.

Aruncă boabele-n pământul pârjolit

Cândva, în fața lui era pădure...

Își face cruce, se ridică, și smerit

Îi cere Domnului putere să îndure.

E pace-n aer, vânt ușor adie

E trecere spre veșnicie pasul lui,

Se duce-acasă, timp ce va să vie,

Tribut prezent plătit trecutului.

Nu se mai poartă mintea, fă!

Nu se mai poartă mintea, fă! Ești învechită, a trecut de mult sezonul cărturarilor, vrei să râdă de tine lumea bună? Cum să strălucești într-o creație made by George Coșbuc? Goga? Topârceanu, Arghezi?!? Astea-s nume, fă?

Cine ar vrea să vadă cum curge de pe buzele tale limba română, fă? Ia zi! Nu se mai poartă limba română, fă, n-are glam, by the way. Nu contează, fată, dacă nu știi ceva, există Google și ochelarii sexy de profesoară. Tu chiar crezi că cei cu care vorbești știu mai mult decât tine? Să fim serioși!

Numai ramoliții se mai cramponează de virgule, puncte, litere și alte rahaturi. Niște frustrați! Și-au irosit viața învățând chestii inutile, și acum le este ciudă că noi ne distrăm și trăim.

Fraierii ăștia n-au bani nici d-un amărât de aperol, fă! D'aia scriu poezii, că n-au bani să iasă ca noi, știu ei ce e aia party? Comuniști constipați, se vând pe un mic!

Mâine dimineață, dacă vreau, scriu un poem. Artă, fă! Adevărată, de la mama ei, din viața reală. Fără porcării , tre' să ai doar o sticlă de energizant, țigări și timp. Curge poezia, fă, prin venele noastre! În fiecare zi, nici măcar nu trebuie să te chinui, cum iese, așa o dai pe public.

Acum n-am timp să scriu, am o căruță de mesaje, fă, toți mă vor. Ai văzut poza mea nouă de la profil? I-am înnebunit, ce atâta efort pe combinații, poezii și citate învechite? Viața fă, eu!

Tre' să plec, am programare la extensii. Love you, babe! Te lasă acritura aia de mă-ta diseară, nu? Ai spălat vasele?

Hai, te pupik!

 

 

 

Pelin

 

Hai, pune căpăstrul pe soare, iubite!

Încarcă pe șa tot ce știi despre mine,

Mai pune și-un cântec, pe drumul fierbinte,

Să-ți fie răcoare cât ziua mai ține.

Să iei și un zâmbet, vreo două săruturi,

Chitara, pistolul și-o sticlă de vin,

Să nu-mi lași în urmă coroana de fluturi

Doar gândul la tine cu gust de pelin.

Să sfărmi în copite nebune de ropot

Tot drumul ce-mparte tăcerea la doi

Și vino, iubite, în dangăt de clopot

În suflet îmi bate tot dorul de noi...

Să dai foc colibei, să ardă pădurea

Cu tot ce te ține departe și rece

Hai vino, și uită, îngroapă securea

Deja sunt bătrână, și viața ne trece.

EU

 

Mă dor pereții până în rărunchi

Și mi s-a pus pe inimă un nor

În stânga, am un întuneric, ca un junghi

Mă dor și stelele, și apele mă dor.

Un ceas îmi ticăie sfârșitul printre uși

Iar nu mai știu...să plec...sau să dansez,

Întorc o clipă capul spre cei duși;

Repet pădurea-n suflet ca pe-un crez.

Mi-e dor de viața fără gong și fără scenă,

Când lupii erau lupi, și leii lei,

Când nedreptatea nu trona obscenă

Slujită-n fast de proști și derbedei.

În dreapta am iubirea, ucisă de atei,

Deasupra cerul negru, uitat de Dumnezeu,

Mi-e ploaie și mi-e sete, cu tremurat condei,

Mânjesc pe zidul lumii cuvintele "SUNT EU".

 

Pictură: Yossi Kotler "No mask"

 

VARĂ

 

E vremea trupurilor arse în grâu.

Sudoarea mângâie în tihnă o pâine,

e soare și cald, e foc fără frâu

și viața ne doarme în ziua de mâine.

E vânt liniștit, peste câmpul din zare

adie un freamăt de joc și de ploi;

un ropot s-aude în bolta cea mare,

s-alintă trecutul de cer și de noi.

În ape lucește povestea din pietre,

codane își spală tot râu-n cosițe,

uitate stau oale încinse pe vetre,

iar râsul le curge tumult în șuvițe.

Curând peste sate s-așterne răcoarea.

Un cântec s-aude 'nălțat de un fluier,

vin turmele vuiet, îmbată cărarea,

coboară flăcăii în tropot și șuier.

În case s-aprind câte una lumini,

e liniște-n lume, plătită arvuna;

Pământul se-mbracă în noi rădăcini

și iarba ascunde în verdele-i luna.