AL MEU

 

Tu ai mai fost al meu, și ți-am citit în palmă

Înot de păsări printre zdrențele de nori,

Sub lună plină când pluteau pe marea calmă

Corăbii rătăcite încărcate cu ninsori.

Ți-am ascultat în liniște bătaia-nfrigurată

A inimii pulsând planetele bătrâne,

Ți-am sărutat cândva privirea-nsingurată

Și-am plămădit din lut ulcele pentru mâine.

Am coborât adânc în miezul dens al pâinii

Și am adus cu noi în dragostea amară

Roți de căruță asmuțind frenetic câinii

În cântece de șatră unduind în seară.

Am mai urcat și-acolo unde viața-mbată

Vârtej de fluturi în eterul fără clipe,

Unde lumina strălucește neschimbată

Și nemișcarea face îngerii să țipe.

Eu ți-am citit odată-n palmă nemurirea

Și n-am văzut de ești un muritor sau zeu,

Căci șerpuind, un amalgam încrâncenat de linii

Se-nvolburau alcătuind numele meu.

 

 

VEȘNICIE

 

Când mi-ai scuturat copacii de esența altor vremuri cu cireșe la ureche, ce-ai gândit tu, Veșnicie? Că vor trece printre ore amintirile uitate ca vagoanele-ncărcate cu fecioare la mezat? Unde mintea nu pătrunde e ascunsă fericirea de-a fi fost cândva licoarea ce a adunat aroma unor mici sclipiri de soare...tot ce-a fost o să mai fie, c-a mai fost și este încă în ființa impregnată cu miros de încântare. Astăzi încă sunt în lume toți băieții care-n zumzet fost-au magii armelor de jucărie și-ai cartoanelor clădite cu al sufletului rost... sunt fetițele ce voaluri așezau pe capul moale al păpușilor de cârpă și sperau că prinții vajnici le vor admira virtutea rezemați de stâlpul porții toată ziua aia mare cât o zi de post. Trupul lor e pradă vremii, dar în cuget poartă hramul vieților închipuite-n care dansul e ușor, iar în cerul lor albastru încă este cineva care râde la isprava de a vrea să fie tineri deși mintea le mai uită zborul ce au fost cândva.

De ce-mi scuturi toți copacii de omătul amintirii și mă lași goală de cântec printre oameni care sapă rădăcina bucuriei și-o aruncă-n sol arid? De ce apa vieții curge în butoaie sparte-n spate, amăgind nemărginirea că pământul fi-va iarăși roșu câmp de maci? Și de ce îmi furi scânteia ce aprinde focul sacru ca s-o bagi sub șorțul negru al fierarului ce toarnă săbii de război? Ia de-aici un pol, de suflet, și dă-mi visele-napoi!

 

CÂND DUMNEZEU A FĂCUT LUMEA

 

Când Dumnezeu a făcut lumea

A pus în ea un pic de tu, un pic de el,

Un pic de eu.

După aia, a amestecat puțin galben de soare

Cu niște albastru de cer

Și a pictat iarba.

Din azurul mării a închipuit

Cu puțin aur tăinuit în nisipuri

Trunchiurile copacilor.

Sânge din sângele Lui a stropit dealurile cu măceși,

Semne pentru Fiul Său, când va veni

Să-I spele creația de păcate.

La sfârșit, când totul a fost aproape gata,

A închis ochii pentru o clipă, obosit,

Și a uitat restul frumuseților în lumea de apoi.

 

 

Mai înalț un pas spre soare

Ieri am întrebat speranța despre rostul acatistelor plătite de ființe trecătoare, și i-am dăruit un zâmbet plată pentru-al ei răspuns. M-a privit bănuitoare, s-a mirat de ineditul întrebării fără noimă și-a tăcut... Am pășit pe calea-ntoarsă către gândul de iertare, fără așteptări banale, și-am vărsat în cupa vieții picătura de visare care stă în orizontul zilelor ce vor să vină, cu dorința bucuriei care face-n cer dreptate și dă îngerilor tomul cu cântări de veșnicie. Mi-am plecat urechea către șoapta ploilor de vară și-am călcat asfaltul umed de căldura solitară, urma pașilor fantomă a cărărilor bătute ani și ani de-a rândul iară de călugării cu robă și credință în virtute. Mi-am lipit buzele arse de oglinda unui râu, am cătat în piatră udă dezlegare de desfrâu, mi-am privit în ochi ființa și i-am dat bujorii roșii ce-nfloresc în toiul nopții când de trei cântă cocoșii, am legat la gât desaga cu pecetea pentru nume, să nu bântuie nebună pe la capetele lumii și-am purces pe drum de munte către miezul fericirii, ce s-aude c-o nălucă l-ar ascunde într-o ladă ferecată tocmai în adâncul de nemaivăzut al firii. Și tot merg de-atunci încoace, urc cu tălpi însângerate de durerea neștiinței, mă opresc când trupul leneș tot rămâne-n urma minții și răsuflu ușurată când un semn pe cer mi-arată luna toată despuiată de lumina fără pată a vârtejului din nori. În dogoarea cald-a lumii îmi șterg fruntea-mbrobonată, mai înalț un pas spre soare, înc-o dată... înc-o dată...

 

De-a v-ați ascunselea

 

O țară care cântă din tot adâncul firea,

Limanul de credință aflat în dosul hărții

În care știutorii, contestatarii cărții

Cu vorbe goale, dense, mimează fericirea.

O țară care geme, sub ploaia de cocote

Care-au uitat pământul, tot aspirând la stele,

Și pentru care sapa-i prilej pentru revolte

Cerând dreptate gliei ce nu e pentru ele.

E trist de când îneacă tradiții în uitare

Tot ce e tipic nouă nu mai e bun deloc,

Și doina, și catrința nu mai au loc sub soare,

Făcut-au din simboluri străinilor breloc.

Codanele ni-s marfă pe-un pumn de gologani,

E o mândrie botul umflat ca o ventuză

De le explici firesc că nu-s pentru golani,

Se ofensează-n pripă, și-n grabă te acuză.

Nu știi ce e progresul, te-a luat tehnologia

La paișpe metri-n față, citești ca prostul file

Când lumea e deschisă, de-a gata-i teoria,

Și viața e trasată în funcție de pile.

Suntem barbari, se zice, mâncăm iudaic porcul,

Mâncarea noastră-i răul ce bolile adapă,

De vin la noi străinii, oripilați cu totul,

Cu gândul la diete se-ndoapă până crapă.

Matroanele culturii, cu trupeș dans din șolduri

Așază sus pe podium nimicul prins în lațe

Aplaudând scheletic în insectar cu bolduri

Poeme despre cuie și părul de pe brațe.

Avem o țară mândră, hulită pe nedrept

Și ambulant e circul, ilară străduința

De a ne șterge portul, iar inima din piept

Cu toată poleiala, alege-va credința.

Cucoane diletante, ce-aveți răspuns la toate,

Cu nas ce strâmbă lesne la vorbele savante,

Vă mulțumesc de sfaturi, da'n țara mea smerită

Sunt mulțumită tare, nu țin să fiu "elită".

 

ABANOS

 

Tu ești biletul meu la loterie,

Mi-ai putea fi pretext pentru cafea

Într-o zi ploioasă de ianuarie,

Cu două gânduri agățate la pălărie.

Din vorbă în vorbă, să ne iubim

În aroma cafelei fierbinți,

Uitându-ne privirea înfiptă adânc

Unul în celălalt.

M-ai putea întreba dacă îmi place

Tare și amară, și ți-aș răspunde

Cu un zâmbet uitat de ieri

Pe marginea ferestrei deschise spre soare.

Nu știu dacă ești un bilet câștigător...

Cred că mai bine ți-ai sorbi repede cafeaua

Și ai pleca într-un mâine

Cu bile albe și negre zornăind alandala.

Du-te repede, îți voi șopti,

Încă nu s-au anunțat numerele câștigătoare

Și mă tem că mi-ai ocupa inima,

Învăluit în arome înșelătoare, de abanos.

 

Să-mi vii...

 

Te-aștept în miezul iernii, lumină diafană,

Să-mi pui petale-n suflet, în flori să mă-nfășori,

Să-mi susuri cânt de râuri în liniștea profană,

Să-mi spargi în țăndări albul cu sute de culori.

În munți să îmi zidești eternele regrete

Că nu am fost mai bună, că nu am fost mai rea,

Să îmi anini sălbatici trandafiri de pietre

Și iarba de smaralde tributul să și-l ia.

Pe corzile de harfă să-mi picuri lin alean

În ochi să-mi oglindești, în zbor, vârtej de fluturi,

Brățări să-mi faci la glezne, mărgele de mărgean,

Și lacuri să-mi îngropi în dans nebun de nuferi.

În păr cu-o margaretă și-n inimă c-un dor

Să ne ascundem iarăși în fân abia cosit,

Să îți zâmbesc în soare, cu verde călător,

Să-mi pui pe buze roua, ca semn de bun venit.

Să ne rotim în cercuri, în vânt învolburat

Să ridicăm pustiul și să-l cădem grădini...

Să-mi vii...sunt obosită de-atâta așteptat

Și rătăcit orbește, pe-alei fără de crini.