Final

 

Sulițele au uitat să mai amurgească

Dintr-un talaz clocotitor

Întrupat din vuietul vântului

O fecioară își cântă singurătatea

La ora când toate clopotele tac

Se va auzi cum cade pământul

Peste veșnicie

În neclintirea aerului

Va pluti trecător un gând

Despre viețile care au rămas netrăite

Despre cuvintele negrăite

Despre toate poveștile nespuse

și amintirile irosite în van

Deasupra mării de mâini întinse spre cer

Cu degete chircite de speranță

Dumnezeu își leagănă cu frică

Ultimul suflet

Născut viu.

 

A fost odată ca altădată

 

a fost odată un aragaz banal

dacă nu ar fi fost nu ar fi avut cine povesti

despre oala lui

alb

cu obrazul șters de miile de atingeri creatoare de hrană

ca un bătrân soldat căruia viața i-a lăsat trecerea

în sens invers

prin ștergerea ridurilor

avea și el o oală

oala lui

când își cuibărea dosul în poala sa fierbinte

îi ațâța flacăra într-un crescendo tainic

iubirea lor a născut feluri și feluri de mâncare

ea îl iubea

așa rubicondă și lătăreață

cu un zâmbet de bacantă aproape de pensionare

cam atât

o poveste ca orice altă poveste a unei iubiri

banală în finalul ei

ordinar

Denunț

Azi m-am gândit să merg să te denunț,

M-o asculta cumva vreun tribunal,

Așa va scrie simplu, în enunț:

În ochi ascunde-adesea un pumnal.

Știu, mai greșesc, mi-e zâmbetul pustiu,

Cu mințile-s aiurea uneori,

Mai uit din ce ar trebui să știu,

Nu-mi amintesc ades de sărbători.

Mai râd când lumea plânge-n jurul meu,

Vorbesc când știu c-ar trebui să tac...

Dar supărarea mea o știu doar eu

Și plânsul în iubire îl îmbrac.

Eu sunt femeie, ce pretenții ai?

Îți curg în vene ca un vin amar;

De ai alege, n-ai putea să dai

Beția pe o viață în tipar.

Așa e, ai dreptate, mai sunt rea,

Mai fac și nefăcute uneori,

Iar dacă, fără voie, sunt prea, prea

Tu mă iubești, doar n-o să mă omori!

De fapt, e totul simplu, nu e greu,

Nu mă mai duc deloc la tribunal;

Când brațele îți sunt în jurul meu

Se șterge tot, și gânduri, și pumnal.

Revendicare

Cu tălpile arse de pietrele fierbinți,

Dincolo de locul unde tremură cerul

Eu tot te-aș fi găsit,

Cu lanțurile atârnând de glezne.

Căutări,

Așteptări,

Într-o singură oră de apă.

Ți-aș fi scurs asfințitul într-o cupă,

Dăruindu-ți ultimul foc,

Apoi m-aș fi preschimbat în ploaie,

Să sting totul, până la ultimul nor.

Respirări,

Revendicări,

Într-o singură oră de apă.

Cu buzele ude de clipele reci,

Ți-aș fi atins fruntea,

Să mă gândești ultimă mirare

Care îți plusează în tâmple.

Regăsiri,

Sfârșituri,

Într-o singură oră de apă.

 

De fiecare dată când gândurile mele

O iau razna spre tine

Inima îmi bate de două ori, roșu.

Mi se pare că am semnat

Înainte de a mă naște ție

Un pact defăimător cu răbdarea.

Ai niște ochi de blestem dulce

Care mă fac să îmi doresc

Să le dau ferestrele în lături

Și să te inspir adânc.

Mă zăpăcești de parcă la sfârșitul lumii

Vom fi noi doi pe o arcă

Și nu vom ști ce insulă să căutăm

Printre ape.

Să știi că atunci când îți bat

De două ori în suflet

Mi s-au terminat respirațiile disponibile

Fără tine.

 

Hei, taxi!

Doamnă, aveți grijă să îmi spuneți destinația

Nu aș vrea să rătăciți printre poveștile ce își fac veacul

Pe bancheta din spate

Sunteți sigură că numele dumneavoastră vă aparține?

Cel mai mult apreciez punctualitatea

Îmi pare rău, dar imaginile de la geam

Nu vă sunt destinate

E prea scurt drumul

Nu veți ajunge la timp

V-ați pus sufletul în portbagaj înainte de a urca?

Îl puteți lăsa acolo în siguranță

Cât vă intersectați viața cu oamenii

Presupun că e tot ce aveți

S-a oprit la un semafor

Am coborât în fugă și am început să urc scările

Să urc, să urc, până n-a mai rămas nimic din mine

Fără aer, am dat să îmi trag sufletul

Hei, taxi!

Doar semaforul îmi mai făcea din ochi

Verde.

 

Doi îngeri nebuni cântă soarta pe mături

Se sting felinare și umbra se-ndoaie

Sub pași apăsați de bărbați fără lupte,

Miroase a flăcări, e cerul văpaie

Și gerul s-adapă din hainele rupte.

Copiii desculți joacă leapșa pe zile

Cu zâmbete reci șiroind din seringi,

Bătrâne cerșesc pe cartoane, umile,

În pletele lor albe țes pânze paingi.

Iar golul tot crește, lumina o strânge,

Încet umbra-nghite copacii, e noapte;

Căldura se scurge perfidă din sânge

Și cerul se umple de vaier și șoapte.

Dorm pruncii scăldați de uitare și vise,

De foame vând mame iubirea sub pături

Și gerul s-așterne pe suflete stinse;

Doi îngeri nebuni cântă soarta pe mături.

 

Cazemate din flori uscate

Din vremuri de demult tragem după noi,

încleștate în jurul gleznelor,

toate fricile de zbor gravate în pământ

de greutatea gândului.

Ne despart bariere invizibile

unii de alții,

razele de soare se lovesc bezmetic

când ne aruncăm priviri metalice

peste cazematele din flori uscate.

Se aude în surdină un cântec.

Din el se scurge o fericire tremurată,

nesigură de impactul exploziei de zgomot

asupra liniștii care trage să se nască.

Cândva, mi s-au dezlegat visele și li s-a dat drumul în lumină.

Ghemuită pe iarba argintată de rouă,

mă tem să fug după ele,

dacă mă ridic,

se răcește pământul,

mă pierd la răspântia dintre soare, păsări și cer

și nu mai răsar ghiocei?

 

Și a rămas închis sipetul cu minuni

 

A fost iar luni.

E alb afară, și în spitalul cu nebuni

A mai murit o tânără fecioară,

Răpusă de credința-n ficțiuni.

A fost iar luni.

Piticii pleacă, și în pădurea cu aluni

De-a pupezelor veșnică ocară,

Tăcut, fără onor, se sting păuni.

A fost iar luni.

Neputincioși, avizi și plini de suspiciuni,

De parcă niciodată n-o să moară,

Poeții se încurcă-n fricțiuni.

A fost iar luni

Și a rămas închis sipetul cu minuni;

La gâtul nopții visul se-nfășoară,

Luminile se sting în văgăuni.

Va fi iar luni,

Cu sete vom sorbi pocalul cu minciuni

Și vom spera, a nu știu câta oară,

Că Dumnezeu n-ascultă rugăciuni.