IARNĂ

 

Azi ninge și ți-e ceață, de cer ți-s umezi pașii, ca într-o catedrală se-nalță uzi copacii, iar aeru-i fierbinte, apasă-n frunze clipe, în ropot lent de tobe se tânguiesc cuvinte.

În zare se zărește prin pâclă luna plină, nebună de-așteptare, cu pas ca de felină, prelinge noaptea neagră pe trena ei de nimfă, apoi aprinde stele, eternă și cuminte.

La mal de lac plâng sălcii, pe ape umbra trece, cutremurând în luciu amare patimi, rece, fântânile revarsă adâncului revoltă, în scorburi sorb norocul prezis pe-a lumii boltă.

În focul lumânării adânci credințe joacă, în crucea de pe piept al mâinii șuier sapă, lumini și umbre-aleargă în pletele bălaie, cu cap plecat de patimi un suflet se despoaie.

În seara ce se stinge alunecând agale spre-al nopții dulce murmur, în liniște și pace, iubirea se înmoaie și lasă loc visării, strigând în șoaptă stinsă puterile chemării.

Sub pleoape îți renaște povestea de demult, și firul întregește un ghem ascuns sub lut, și plouă, și e ceață, în suflet ți-e lumină, în ropot lent de tobe el inima-ți închină..

Ca într-o catedrală se nalță uzi copacii, și stele-aprinde-n noapte, eternă, luna plină.