REGRUPARE

 

Seara mânca alene lumina
Întinsă languros peste un deal,
Cu cotul sprijinit de tâmpla unei cetăți
De piatră.

Visele căutau un loc de înoptat,
Departe de cazărmile cu paturi de fier
În care viața le măsura intransigentă
Consistența.

Copacii fremătau de păsări
Amăgite de soare cu veșnicia unui zbor,
Cu aripile înverșunate spre un cer
Care nu mai era al lor.

Timpul se odihnea pe o piatră,
Ca un soldat întors de pe front
Cu clipele mutilate de gloanțele nașterilor
Convalescente în vieți.

Orele alergau bezmetice către orizont,
Cu găleți pline de roșul apusului,
Să primenească ziua iluziilor pierdute
Pentru plecarea fără onoruri în ieri.

Doar cerul se învelea stoic cu nori de întuneric,
Înțepenit în piroanele rugilor oamenilor,
Rămas fără soare în condiții vitrege,
Cu o raniță de vieți la picioare.