***

 

Când am înrobit cuvântul să ne fie doar unealtă pentru gândul cel ascuns, n-am chemat la masa vieții doar minciuna și mândria, vajnici corifei ai clipei care face diferența între om și altă creatură bântuind bezmetic bula asta de-ntâmplare ce adesea cu stupoare viață o numim... am adus și îndoiala ce stătea încolăcită lângă mărul roșu al discordiei divine, alungată de pandore din cutiile-mbrăcate în drapaje de mătase. Sâsâind prelinge vina de a fi mai slab de suflet către furcile nălțate pentru desfătarea plebei strânse ciucure în jurul gardului care desparte binele de rău. Pietre-mpodobite falnic cu păcate dulci așteaptă mâna care să ridice și s-arunce plaga stâncii în obrazul celui care s-a-ncăpățânat să creadă că dreptatea nu e numai pentru regi.

Adevărul face tumbe amuzând trei precupețe ce se ceartă pentru locul mai în față, musafirii cei de vază să le vadă rujul proaspăt ce răsare dintre nuri. Nu e timpul pentru fleacuri cum ar fi dorința proastă de a asculta ce zice omu'n apărarea lui. Vine vântul decăderii, și minciuna nu mai are vreme de-ndoieli. Schimbă regula și face semnul care cade capul înainte de a-ncepe lupta, în puhoi o fată plânge c-a uitat acasă cartea ce-i spunea unde-i iertarea și-i schimba plânsul în zâmbet când dădea cu deget umed pagini cu-amintiri.