Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

 

Ești o clepsidră, femeie,
Prin care timpul își scurge nisipurile.
Simți cum ți se lipesc indisolubil pe șolduri
Firele de praf ale existenței,
Înecate în zile și nopți.

Îți cântă în suflet, femeie,
Toate anotimpurile care și-au scuturat praful
Peste viața ta,
Ți-au presărat părul cu diamante,
Ți-au pus coroană de lumină pe frunte,
Și te-au zidit într-un poem.

Visele ți-au aninat copii de brațe,
Puncte de echilibru precar în pașii pe sfoara vieții.
Amesteci lacrimi și zâmbete în potirul speranței,
În timp ce soarele îți mai arde o zi pentru lună,
Și-ți mai ia un dor pentru cer.

Căci ești o clepsidră, femeie,
Prin care trăirea își scurge iubirea.
Simți cum ți se lipesc indisolubil de inimă
Privirile fugare ale trubadurilor uitați de soroc
La fereastra depărtărilor tale.

Pământul îți sărută pașii
Când îl mângâi cu tălpi trudite de drum;
În șoaptă îți curg tainele firii pe tâmple,
Ești argintiu de tăiș într-un dans printre lupi,
Cu glezne tăiate de mărăcini.

Și ești clepsidră, femeie,
Lumea întreagă va exploda când te vei sparge.
Păsările se vor ridica zbucium de aripi în zenit,
Când te vei scurge secundar în pământ
Pentru a deveni un nume pe o piatră.

Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri