TRIL

 

mă iubești

te-am întrebat

mă durea tot galbenul din frunze

podurile nu duceau nicăieri

într-un amalgam de fiare

ceasul cel mare se înecase pentru ultima dată

cădeau copacii unul câte unul

ciutele își alergau oarbe puii către lupi

sub copitele lor iarba gemea

a pustiu

strângeam în pumn o bucată de pânză colorată

cândva fusese un tablou

din palmă mă privea un ochi stingher

buzele lui puteau fi oriunde

mă iubești

te-am întrebat

vocile mă împiedicau să aud răspunsul

undeva o ciocârlie tăia sfârșitul

cu un tril

 

 

***

Oricât s-ar strădui unii "arbitri ai corectitudinii" să ne găsească nouă, românilor, concepții și apucături rasiste legate de negri, bănuiesc că nu vom fi niciodată pe val. Nu avem nicio treabă cu ei, pentru noi sunt oameni și atât, doar că au o culoare diferită a pielii, comparativ cu noi. Asta se vede, nu trebuie să fim rasiști. Noi nu îi definim prin culoarea pielii, pur și simplu pentru că nu prea știm multe despre ei, fac parte din arealul nostru sporadic și se simt nemaipomenit la noi. Culoarea pielii nu îi face să fie mai prejos și nu ar trebui să se simtă lezați, așa i-a făcut Dumnezeu...sau Big Bang, nu e relevant.

De ce trebuie noi să ne încadrăm în valul mondial de prostie? Prin asta ne "ridicăm" la nivelul celor "mari"?

Noi nu avem de ce să ne punem cenușă în cap și să ne dăm cu curul de pământ că regretăm ceva. Nu le-am făcut nimic, nici ei nouă.

Luați un român de pe stradă și întrebați-l ce crede despre negri. O să vedeți, nu crede nimic. Dar crede ceva despre cei care agresează, fură, ucid, indiferent de culoarea lor. Negrul e doar o culoare, ceilalți, luptătorii galaxiei întru falsă egalitate, îi dau o conotație peiorativă, din exces de "corectitudine politică". Și tot ceilalți i-au îndoctrinat, cu frecvența picăturii chinezești, pe oamenii de culoare să se simtă inconfortabil, tocmai accentuând cu sârg că e o problemă.

Noi, românii, nu am avut colonii, nu am cotropit pe nimeni, nu am subjugat niciun popor. Cei care arată cu degetul și fac mare tam tam în domeniul rasismului, xenofobiei, ar trebui să se uite în oglindă și să își analizeze istoria și gândurile. Este dovedit faptul că, psihologic, fiecare îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor lui concepții.

Eu consider ca până și sintagma "oameni de culoare" are o conotație de superioritate și condescendență, parcă le-ar fi jenă să le pronunțe culoarea.

Lăsați oamenii să fie ceea ce sunt, nu au nevoie de grija voastră falsă și duplicitară!

Voi, scârbelor, le-ați indus subliminal, de-a lungul timpului, sentimentul că referirea la culoarea lor este un afront și dorință de a îi înjosi.

Uitați, mai jos, o frumusețe uluitoare care, dacă ar fi avut altă culoare, ar fi fost comună. Pentru o piele ca a ei, "albele" se prăjesc la soare până li se jupoaie o mie de rânduri, și duduie solarele!

 

 

 

RĂZBOI

 

În dimineața în care ochii tăi mi-au clipit

cu o dezinvoltură leneșă

oarece schimbări în viața mea sentimentală

m-am îmbolnăvit de sfârșitul lumii;

Se făcea că toate zilele nășteau întrebări

nerevendicate de vreo grupare anume,

doar golurile care îmi explodau în stomac

fragmentau sinucigaș timpul dintre mine și tine.

S-au terminat toate rezervele de siguranță;

În echilibru,

cu ochii închiși,

bâjbâiam după căldura confortabilă a primei întâlniri,

când nu ne cunoașteam prea bine

și îți puteam da orice formă.

Încă mai stau ghemuită într-un colț de suflet,

ca un șevalet gol de pânză,

pe care un pictor excentric ar fi putut picta magistral

o victorie fără prizonieri de război.

 

 

ÎN TĂCERE

 

păzește-mi visele până când umbrele

se vor așeza în forma corectă

a unor copaci nebuni

dansând un dulce dans al furtunii

pune-mi întrebarea corectă despre rai

și venerează-mi toate figurile de ceară

pentru că după ultimul întuneric

pământul și-a pierdut strălucirea de armă

au obosit zgomotele într-o formă de artă

căreia nu i-am învățat încă limbajul

fiecare carte pe care o deschid

șoptește prea puțin despre diamante

conversațiile cad ca niște frunze

ieri îmi era atât de foame de un foc greu

încât mi-am speriat cu o pasăre

iubirea dealtfel încă vie

murmură-mi te rog atingerea catifelată a pielii

apoi crește-mi din palmă un gând

privește-mă beat de ploaia mea

și împinge într-un hohot de râs prezentul tăcut