Despre mine

Fotografia mea
*** Sunt un simplu om...o medie intre ce au altii de spus despre mine si media intre ce cred ca sunt si ce as vrea sa fiu. Cred ca , la final, oricine ajunge sa isi dea seama ca nu stie cu adevarat cine este. Asta nu e relevant, conteaza ceea ce facem atat timp cat inca mai suntem aici si vrem sa fim CINEVA ***

30 ianuarie 2019

Deranj

 

E gripă-n cer, și parcă zeii
S-au săturat de muci și tuse
Ar vrea din suflet ca ateii
Să-și ia fecioarele seduse.
Căci ele poartă crunta vină
De au umplut întreg Olimpul
Cu febră, lacrimi și chinină
Ce au răpus până și timpul.
Ore strănută Cronos, moșul,
Și nu-i mai arde de hârjoană,
Când vede-o fată mai nurlie
Șontâc, șontâc, o ia la goană.
Lui Ares în obraz bujori
I-au pus frisoanele barbare
Îi este cald, apoi fiori
I-aruncă trupul în turbare.
Tușește Hades și-i fierbinte
Tot râul Styx nu-i alinare
Dorește să fi fost cu minte,
Lua-le-ar naiba pe fecioare!
Iar Zeus mormăie în barbă
Cu ceaiul cocoțat în pat
Se chinuie cu greu să-l soarbă
Și speră iar că a scăpat.
Nu le mai trebuie amoruri
Cu pământence voluptoase,
Oricât ar fi de multe doruri,
De la distanță-s mai frumoase.

28 ianuarie 2019

De drag

 

De mi-ai da un alb de nufăr
Inima să-mi înfășor,
Eu aș pune-o într-un cufăr
Să o scot doar când mi-e dor.
Mi-aș ascunde-adânc sub ape
Gândurile fără vină,
Aș lăsa vântul să sape
Dragostea la rădăcină.
Și aș fereca sub lacăt
Rând pe rând, surâsuri perle,
N-aș mai auzi iubirea
Gângurind în cânt de mierle.
Ochii tăi de peruzea
N-ar mai fi nopților stele
Ar păzi de vreme rea
Numai visurile mele.
Și de-ar fi să simt dorința
De a te avea a mea,
M-aș minți având credința
Că tu ești a altcuiva.

27 ianuarie 2019

IUBIRE

 

Ea stătea cu palmele ridicate spre cer
Sub pleoapele plecate spre umbra ei
Ce atârna în lumina căderii,
Piatră agățată de mare.
Îi vânzoleau sufletul toate adâncimile,
Cufundat în minunea frumuseții ei
Ca într-un chivot plin cu păcatele
Unui pustnic.
Părul ei lua forma mâinilor lui
Și-l făcea să modeleze atât de multe cuvinte
Pe cât nu avea nimic de spus
Când îi iubea diminețile infernal de tăcute.
Îi sorbea lacrimile uitate în miezul zilei,
Îi dăltuia chipul perfect de asimetric
În fiecare statuetă imperfectă
Pe care o ardea în genuni de singurătate.
Îi adora ochii în care se îneca iarba
Înflorită luxuriant într-un zâmbet ,
Îi așeza gânduri strălucitoare în jurul gleznelor,
Lanț fluid de vise amăgitoare.
Cu fiecare tușă pe care o adăuga tabloului
Nemaivăzut și nemaipomenit al iubirii,
S-a îndrăgostit atât de tare
Încât a uitat că ea există.
 
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

23 ianuarie 2019

În plan secund

 

Am fost doar un sufleur când alții au pus în scenă povestea vieții mele, și-au dat aere de regizori și mi-au tăiat cu linii roșii, apăsate, pasajele de fericire din scenariul mototolit la capete, pe care l-am tot ținut sub pernă de când eram mică. Mi-ar fi plăcut ca tu să fii prințul, nu călare pe un cal alb, dar măcar o broască, acolo, să am iluzia că vreodată te-i preface într-o minunăție care să îmi învețe inima ce e galopul. Nah... te-au îmbrăcat în pantaloni mulați, mov, deasupra gleznei, ți-au drapat cămașă roz înflorată peste pieptul gol, fin ca un fund de bebeluș, ți-au rimelat genele lungi, tremurătoare și te-au aruncat în mijlocul scenei, fără selfie făcut, ca între lei. M-a durut puțin inima, când te-am văzut atât de pierdut...nesigur de efectul brizei aerului condiționat asupra coafurii tale, și aproape că am zvâcnit din spatele decorului să te mângâi pe obraz și să îți spun că o să treacă. Noroc că nu era o broască în plan, că mai trebuia și un psihanalist, care să trateze atacurile tale de panică, și pe ale lui, trei sferturi de ore-viată.
Până s-au contrazis ei, până au căutat batista pe care a uitat-o Othello acum câteva sute de ani, și din care mai adia, vag, un aer masculin, am apărut eu. Brunetă cu ochi căprui, că blondele-s proaste și verdele nu dă bine în lumina reflectoarelor... În noua eră a feminismului progresist blondele sugerează pe deasupra și fragilitate, sunt lipsite de forță și conferă femeii o imagine negativă, de unealtă.
M-am consolat cu ideea că mi-au rămas măcar dialogurile personajelor și adnotările despre decor. Fals. Nu prea am înțeles dacă eu eram prințul sau tu... dacă ar fi trebuit să fie un cal sau un crocodil, dacă eu merg la coafor sau tu mergi, dacă lumea e tot aceasta sau trăim pe o navă spațială. Dar sigur era că viața mea nu s-a ridicat la nivelul creatorilor.
Până să apuc să spun două vorbe, m-au dat afară, că suflam prost. În plan secund.
 
 Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

22 ianuarie 2019

APUS SAU RĂSĂRIT

 

Mi-e tare dor de tine, dragul meu, și-i noapte
O altă noapte plină de păcate nemplinite,
De foc ce arde-n van dorințe nerostite,
Și gânduri îngânate rar în șoapte.
Atât de dor încât în miezul zilei, ore,
Adeseori visez, trăiesc și sunt departe.
Pictez în suflet val de amintiri deșarte...
Culorile sunt fără tine incolore.
Apus sau răsărit îmi sunt totuna, tu nu ești...
Îmi este geamăt luna și soarele mi-e scut,
Te caut printre oameni, îți țes pe rând povești...
Încerc să mint iubirea, să-i spun că n-a durut.
De te iubesc prea mult, îmi fie cu iertare,
Mi-e depărtarea tunet, și-n clipele barbare
Ce-mi sfârtecă privirea cu fulger de trecut
Mi-e dor de visul care mi-a dat ce n-am avut.
Când n-oi mai fi senină, ci ninsă de cireși,
Sub pleoapele ridate va dăinui smerit
Un gând de fericire că noi am fost aleși,
Că n-am trăit degeaba, odată ce-am iubit.
 
 Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

21 ianuarie 2019

OAMENI

Trăim de azi pe ieri și fără mâine,
Pribegi prin lumea ce ne-a renegat,
Visăm să fim ce-am fost, dar pentru-o pâine
Ne vindem viața ieftin, și-i păcat.
Ne educăm copiii pentru-o viață
Pe care n-o-nțelegem, dar pe care
O cumpărăm cu clipe ca la piață,
Și precupeața indulgență n-are.
Ne amăgim creduli că suntem genii,
C-avem în sânge zvâcnet pur de rege,
Dar slabi noi suntem, stând sub poala lenii
Ne revoltăm că-i lege, că n-alege...
Avem talent la a fi buni cu alții
Și răi cu-ai noștri, gura cât o șură
Când cu ocara ne avem ca frații
Și facem circ măreț în bătătură.
Dansăm ca proștii când e jale mare
Cântăm de foame, nu mâncăm, de sete,
Și plângem rău când tot în jur e soare,
Dar așteptăm speranța să ne-mbete.
În tot și-n toate, suntem totuși oameni,
Că de-am fi sfinți, n-ar exista trăirea,
Perfecți de-am fi, în drumul către nimeni,
Ar sta o sală goală nemurirea.
 
Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană 

20 ianuarie 2019

SEMIZEU

 

Un derbedeu mi-ar fi plăcut să fiu,
Șarmant, un coate-goale bulangiu,
Ce dimineții îi plătește polul greu
Cu nonșalanța unui semizeu.
Pe mese la barbut să îmi joc soarta,
Și viața să mă-ntrebe una, alta,
Să nu conteze dacă-i zi sau noapte,
Să fac păcate șapte câte șapte.
Cuvântul să îl strig în templul lumii,
Să dau un șut în dos amărăciunii,
Să curgă vinu-n valuri când mi-e greu,
Să râdă dame-n dans la pieptul meu.
Onoarea să îmi fie unic crez
Chiar dacă viața doare când visez,
Pe mine să mă am pe drum și-atât,
În veci să nu-mi atârne vorbele de gât.
Să iau cât am nevoie și să plec,
Să cânt, să beau, să râd și să petrec,
Cu moartea să-mi pun timpul la pariu,
Să dau ultimul sfanț doar ca să știu.
Cu nonșalanța unui semizeu
Să fac păcate șapte câte șapte...
Iar dacă viața doare când e crez,
Să torn încă un rând, și să visez!
 
 Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

19 ianuarie 2019

CAFEA AMARĂ

 

Zorii zilei au crăpat cerul în două
Și-mi tace gândul în liniștea de soare
Ca un copil uimit de primul fulg
Căzut pe buze.
E o oarecare dezordine în ființa mea,
Ca și cum cineva a deschis brusc ușa
Și a intrat alergând grăbit
În sala de audiție.
Ziua aceasta a venit așa, peste mine,
Fără să îmi spună ce gânduri are...
M-a luat prin surprindere
Ca întotdeauna.
După ce o să mi se domolească
Bătaile sufletului, că îmi bulversează inima,
O să o invit la un ceai
Cu biscuiți.
Dacă îmi promite frumusețea,
Poate și o cafea, amară ca un gând creol
În dans de ispite amețitoare,
Mâine.
 
 Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

17 ianuarie 2019

BALOANE COLORATE

 

M-am ascuns de toate gândurile lumii
Într-o viață.
Din când în când,
Ies în curtea luminii
Și mai întind pe sârmă
Câte un zâmbet.
Uneori mai văd în zbor baloane colorate
Pe cer.
Din ce în ce mai des,
În drumul lor spre nori
Explodează asurzitor,
Sparte de săgețile vorbelor.
Ies alergând cu sufletul la gură pe poartă
Să le salvez.
Din ce în ce mai rar,
Prind câte unul
Și îl adăpostesc
În sufletul meu.
Cred că ele nu înțeleg că cerul e tare departe
Și se avântă spre el.
Mi-e milă de inocența lor,
Când se prăbușesc
Spulberate
Pe pământ.
 
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

15 ianuarie 2019

Ești ce ești, și-atât

 

Când te-nvață sărăcia cum e treaba cu prefața la romanul fericirii, sufletul nu-i o paiață ce-o machiezi precum ți-i toana, și-i arunci cinci bani de-o bere și doi mici la o tarabă. Că de tâțe și de pulpe geme lumea unde mintea e prilej de bășcălie și de întâlniri pe seară la o cioacă-ntre vecine, de pahare cu măsline și de icre de scrumbie cu pretenții de caviar...
Urlă-n stații troleibuze cu vedete-n devenire, toate coapte și cochete, și cu teniși în rucsac...rage-n ele măreția, și de tatăl se spetește să le facă bani de școală și de-o viață, tot un drac! Toate, buze poleite ca ceaunele vândute de țigăncile-nflorate pe la piețele domnești, mers îngenuncheat de tocuri ce n-au amintiri recente despre vraja gleznei fine și canoane femeiești, gureșe și îmbrăcate ca de nuntă pentru club, umplu străzile de triluri și-și ascund sub nurii candizi aspirații de sucub.
Cum spuneam mai sus, de suflet, nu-i o zdreanță ce-o arunci când e nevoie, și apoi, când viața-ți trage țeapa, o cârpești... că degeaba-n cor de babe la biserici faci "pomene", și-n genunchi podele ceruite de credința altor fete, nevedete, lustruiești. Timpul trece, viața curge, pietrele-ți rămân de gât, ortodocșii n-au răboaje dizolvate-n indulgențe, ești ce ești, și-atât.
 
 Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

13 ianuarie 2019

Urăște-mă cu pânzele sus, în amurg

 

Urăște-mă cu pânzele sus, în amurg,
Marea-ți răpește din timp și din viață,
Adună-mă-n pumni și fă-mă să curg
În noduri de fum înșirate pe ață.
Te caut cu tălpi schingiuite de stânci,
Alge-mi trădează sub pași neclintirea.
Deșir dor de tine în nopțile-adânci
Și zile ucid așteptându-ți venirea.
Departe îmi ești, sus la far e-ntuneric...
Făclia e stinsă de vânturi și ploi,
Copacul uscat pare un râs cadaveric
Și bezna-mi inundă cu jar ochii goi.
Te caut în suflet, și parcă-i pustiu,
Golul imens îmi înghite speranța,
Urăște-mă cu pânzele sus, dar fii viu,
Și lasă iubirea-ți să-mi fie instanța.
De timpul veni-va și fi-voi tăcere,
Doar marea și farul vor ști așteptarea,
Apropie-ți tâmpla de valuri, și cere
Iubirea de tine să-mi fie iertarea.
 
 Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

12 ianuarie 2019

Cântec

 

Aș vrea să te iubesc până la os,
Să îți arăt cum e lumea cu susul în jos,
Să mă lepăd de trup, trecător, de prisos.
Amar de femeie în vârf de condei
Plângând fericirea, râzând flori de tei,
Punând frumuseții brățări și cercei.
Să iau clipa și s-o prefac în cuvânt,
Din iureș de ploi curcubeu să-ți frământ,
Pe corzi de vioară să-ți cânt cântec frânt.
Iar din alb de zăpadă pânză să fac,
Să-ți pictez ochii triști pe un ram de copac,
Să mă-nclin, să iubesc și să tac.
Să fim împreună în rai sau infern,
Cale de păsări sub pas să-ți aștern,
În amurg, când noi doi vom sări în etern.
 
 Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

11 ianuarie 2019

Vom trimite soli la ceruri cu arginți...

 

Nu e drept ca nemurirea să ne sară peste rând ca și cum viața-i pedeapsa, nici în cer să avem locuri numărate de păcate de pe când am spart cu gândul ouăle pătate cu sânge roșu ca vinul de la picioarele unei cruci pe care n-am purtat-o. Când în cer va curge lavă și cenușa va dospi în pâine caldă pentru sufletul pribeag în lumea asta fierbinte de păcate vom lua o-mbucătură și ne vom trezi. Cu alaiuri de pisici protectoare ne vom strânge trupu-n ciume și leproșii vor cârpi resturile. Și vor naște mame arbori, iar copiii frunze le vor fi. Peste toată nebunia va trona geniul care-n a lui surzenie nu va auzi gemetele și va crede că sunt zâmbet, dar al omenirii pentru ce nu va să fie, când ne va pieri-n trufie și zălog pentru dorința că e doar un vis. Din pământ vor crește-armate de noroi pe post de idoli și vom face cruce strâmbă peste ochii orbi de viață de vom curge râsul vremii peste-a timpului năpastă. Când vom aștepta Mesia să ne ducă spre lumină vom afla că am ucis-o cu-ntunericul din inimi, și-i păcat...Vom trimite soli la ceruri cu arginți ascunși la spate, poate merge înc-o viață la ruletă și socoate cel din nouri două vieți pentru o moarte.
Că nu e sfârșitul lumii vom ghici în bobi și oase și vom smulge pene negre din aripi de păsări albe pentru vraja de iubire...dară soarta ne va cerne și va da o altă viață la hotare de speranță îngerului care plânge...
 
 
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

9 ianuarie 2019

Dimineața (O poezie urâtă pentru sora mea frumoasă)

 

dimineață melancolicii și-au luat sacoșele cu sticle pentru lapte
și-au înfundat adânc viața în buzunarul de la spate
plete tăiate prinse în crengile copacilor
urâți ca agonia unui nebun
te-au interogat cu noaptea-n cap
de ce te temi de colții macaralelor
sticle sparte pe asfaltul fluid
aleargă câinii printre gunoaie
mârâie o halcă de carne
ochii se îngustează pe gleznele tale
ești lichidul care se scurge cald
din tomberon.
 
 Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

DESPRE OMENIE

Numai în limba română cuvântul "omenie" are o încărcătură atât de puternică, fiind o chintesență a tot ceea ce este bun în oameni. Ca și cuvântul "dor", el poartă înțelesuri adânci, pentru că nu înseamnă "umanitate", ca în celelalte limbi. Omenia este mult mai mult, deoarece cuprinde esența a tot ce este frumos în omul aflat în relație cu ceilalți. Pentru că omenia este eminamente socială, și definește modul în care o persoană interacționează cu ceilalți, prețuindu-le la rândul ei calitatea de oameni. Omenia este oglinda felului în care omul se vede în oameni. Ea este întruchiparea idealului, a tot ceea ce reprezintă capacitatea de înaltă calitate a omului. Cuvântul "omenie" poartă în el frumusețea sufletească a unui popor, și nu conține o fărâmă de egoism, de individualism. Toate atributele pozitive ale ființei sunt împrăștiate difuz în omenia românului, generând ecouri concentrice care se întrepătrund în societate, născând o stare de bine și recunoașterea valențelor pozitive ale comportamentului uman. Omenia este o trăsătură definitorie a umanității, cuprinzând sinceritatea, înțelegerea, atenția față de celălalt, cinstea, lipsa oricărui gând de înșelăciune. Este un tip de contract social în alb, în care îndatoririle celeilalte părți sunt la latitudinea ei.
Omenia atestă calitatea umană, conține respectul față de celălalt și acel bun simț, acea sfială care nu lasă omul să lezeze în vreun fel pe celălalt, pentru că ar leza însăși umanitatea proprie. Într-o relație de omenie este egalitate, celălalt fiind privit ca o replică a propriei individualități într-o umanitate comună, din care fac parte în armonie ambii subiecți ai relației. Umanitatea celuilalt este umanitatea mea, iar omenia consfințește atât la nivel de suflet, cât și de cuget această viziune a existenței.
Omenia este sensibilitate, pentru că implică afectul, printr-o suită de sentimente și concepte morale nedefinite exact dar care ating cele mai fine rezonanțe ale conștiinței umane.
Poate această omenie îi împiedică pe unii români să se adapteze occidentului, căci respectul și "păsul" față de celălalt nu îl lasă pe românul cinstit să fie un rapace om de afaceri, să se ralieze individualismului occidental, și îl face să fie atât de ușor de manipulat prin credulitatea sa. Undeva, în adâncul sufletului românului a rămas acea sfiiciune a țăranului care ară brazda, care își ridică, atunci când te salută, cușma, care te primește în casa sa cu inima larg deschisă și îți oferă tot ce are mai bun, chiar privându-se pe sine și pe ai lui, care "te omenește". Ridicându-te pe tine pe o treaptă umană superioară, el se păstrează pe sine pe aceeași treaptă, și uite-așa, prin răspunsul tău, ne putem ridica reciproc pe scara valorii umane, prin succesiunea cauză-efect a omeniei, până la acel nivel la care omenia devine o trăsătură naturală a umanității, pentru că ea este o angajare deschisă și voluntară pentru binele comun, înțeles ca dat firesc.
Rolul societății, prin mecanismele ei, ar trebui să fie și cel de a produce oameni de omenie, căci acești oameni vor genera progresul umanității prin simpla propagare a binelui comun, care de fapt stă la baza structurii societății actuale, dar care bine comun a fost înlocuit de lupta pentru supremație și control, pentru obținerea de beneficii individuale.
 
 Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

7 ianuarie 2019

Pledoarie

 

Instanță onorată, permiteți să mă-nclin,
Să-mi dați cu apă-o cupă, mi-s buzele venin,
Mă dor în tâmple sorii, și-mi bate-n piept aleanul,
Tot plumbul în picioare și-a revărsat oceanul.

Azi m-ați chemat la bară să apăr Poezia,
Dar nu-mi găsesc Cuvântul, și am făcut prostia
De a uita pe unde mi-am rătăcit curajul
Și teamă mi-e că sorții îi este astăzi pajul.

Privesc în jur... în loje poeți s-așază roată,
Închiși în pure sfere, s-au distanțat de gloată,
Și docți își etalează, imberb, condescendența,
Căci prăfuite tomuri le-atestă excelența.

În boxă-i Poezia, sărmana, acuzată
Că-i îmbrăcată-n zdrențe, și-o râde lumea toată,
Că n-are vorbe-alese, și nici rafinament,
Nu strălucește-n aur pe-al lumii firmament.

Că umblă cu săracii, analfabeți și proști,
Și e atât de simplă, de nu o recunoști
În limba învechită când calm alină dorul,
Sau când în mâna-i slabă ridică-n cer toporul.

Eu nu-s Poet, Mărită, și nici nu-s Dumnezeu,
Dar înțeleg ce spune, și nu o zic doar eu,
O știe și sărmanul, și truditorul gliei,
Copilul ce coboară din leagănul prunciei...

O știe și fecioara ce plânge din iubire,
O știe și bătrânul dând Domnului slăvire,
Și mama care cântă de leagăn dulce cânt,
Soldatul care cade cu fruntea în pământ.

Eu o iubesc, Mărită, că e în suflet zbor,
Al mării dulce freamăt sub aripi de cocor,
Pe creștet mângâiere când sufletu-i cernit,
Și pentru fericire e râs nestăvilit.

Instanță onorată, permiteți să mă-nclin,
Am încheiat cuvântul, părerea mi-o mențin,
Regină-i Poezia, chiar simplă și modestă,
Și zdrențele sunt demne cât timp Ea e onestă.


Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

6 ianuarie 2019

Analogrif

 

Sunt plină de păcate, căci trăiesc,
Iar gura nu mi-o țin, și păcătos mi-e gândul,
Când simt cum aripi negre-n umeri cresc,
Mai fac un pas în spate și sar rândul.

Cu luminarea-i treabă grea, și soarta
Răbdare n-are pentru proști și lepre,
De-aceea cu evlavie-nvăț arta
Nimicului din "pentru" înspre "despre".

Mi-e sufletul doar preș pentru ființă,
În neguri mă cobor și zbor spre soare.
Mi-s împletiți în aripi nouă galbeni,
Am câte unul pentru fiecare mare.

Din trei în trei iau viața de la capăt,
Și plâng, și râd, și nu-nțeleg nimic,
Mai cad, îmi mai julesc mândria, șchiopăt,
Mai dau cu capu-n prag când mă ridic.

Iar la sfârșit, mă-ntreb ce e păcatul,
Că am trăit și n-am simțit de ce o fac.
Am dat și inima, mi-am înecat ficatul,
Și de-am fost bună, rea, e tot un drac.

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.


Gânduri

Într-o zi, ne-am întâlnit într-un loc.
Tu, cu mâinile tale practice, căutând,
Eu, cu sufletul meu boem, așteptând,
Neavând amândoi ce n-aveam.

Tu îmi vedeai exteriorul, eu îți doream interiorul,
Ca într-un joc interminabil de-a șoarecele și pisica.
Fiecare dintre noi se vedea șoarece, și parcă
Toate pisicile din lume aveau blestemul dorului.

Tu îmi priveai buzele, eu îți sorbeam cuvintele,
În dreptul inimii mele vedeai doar sâni obraznici;
Și oh, șoldurile mele, din amforă pentru nectarul zeilor,
Au devenit potecă pentru mâinile tale nerăbdătoare.

Am închis ochii, cu speranța unui vis
În care tu erai stăpânul lumii mele aurite de soare,
Iar eu regina inimii tale, cu brățări la picioare și foc în priviri,
Topiți într-un dans ancestral al dorinței.

M-a trezit din somn sunetul tocurilor
Ce îți marcau pașii în cadența bătăilor inimii mele
Uitate pe lespezi crăpate de timp și de așteptări,
Cu ochi în care te îndepărtai, ținând-o de mână.


5 ianuarie 2019

SÂMBURE DE LUMINĂ

Dați-mi, vă rog, un arcuș și o notă,
De azi renunț la fericire,
vă voi cânta pentru visele din adâncul pământului
și pentru lumea de după nori.

Dați-mi, vă rog, un fluier,
De azi renunț la fericire,
vă voi doini despre munții cu păduri
și despre câmpiile văduvite de grâu.

Dați-mi, vă rog, un gând curat,
Și voi naște din el stele peste iubirile pierdute;
Vă voi învăța să alergați drumuri
pe care se zvântă noroaiele din trădări.

Dați-mi, vă rog, o inimă,
De azi renunț la fericire,
O voi lăsa zdrențuită în sârma ghimpată
din jurul sufletelor biciuite de timp.

Dați-mi, vă rog, o flacără,
Și așa alergăm prin viață de parcă
am împărți același sâmbure de lumină
care a fost cândva o sămânță.

Dați-mi, vă rog, o tăcere,
De azi renunț la fericire,
Voi strânge toate trăirile pământului
și le voi împleti într-o viață.

Apoi voi trage o linie cât un orizont
Între ce a fost și ce va veni;
Pentru că astăzi renunț să mai caut fericirea
Și ce va fi, va fi.

CAUT