DIMINEAȚA

 

Un oraș pustiu, cu inimi frânte,
Rătăcit la limită de viață;
Oameni cu chipuri dezgolite de lumină
Aleargă într-o cursă nebună spre o fericire
Căreia nu îi știu rostul.

Nu au timp să își zâmbească unul altuia,
Strâng la piept sacoșele de rafie
Pe fundul cărora au pitit printre zarzavaturi
Visul unei vieți încărcată de râsete,
Ca pe o cutie a Pandorei în care nu mai știu ce au pus.

Blocurile pătate de ploaie șiroaie
Le înfundă pașii în anonimat,
Mici colivii aliniate soldățește întru ordine,
Insectar avid de imagini și amăgiri, numerotate,
În care viața mai adaugă uneori câte un exemplar.

Precupețele își strigă cu voce stridentă
Promisiunile de satisfacție, pe monede
Cumpărate de la soartă cu ani,
Bucăți de viață oferite în sacoșe de plastic,
La promoție.

În gălăgia de gânduri și forfota dimineții pierdute,
Doar câte un strigăt cristalin de copil
Mai sparge liniștea asurzitoare,
Dar oamenii mari îi curmă revolta, grăbiți,
Și îl îndreaptă spre banca unde va învăța să devină exponat de succes.