REGRUPARE

 

Seara mânca alene lumina
Întinsă languros peste un deal,
Cu cotul sprijinit de tâmpla unei cetăți
De piatră.

Visele căutau un loc de înoptat,
Departe de cazărmile cu paturi de fier
În care viața le măsura intransigentă
Consistența.

Copacii fremătau de păsări
Amăgite de soare cu veșnicia unui zbor,
Cu aripile înverșunate spre un cer
Care nu mai era al lor.

Timpul se odihnea pe o piatră,
Ca un soldat întors de pe front
Cu clipele mutilate de gloanțele nașterilor
Convalescente în vieți.

Orele alergau bezmetice către orizont,
Cu găleți pline de roșul apusului,
Să primenească ziua iluziilor pierdute
Pentru plecarea fără onoruri în ieri.

Doar cerul se învelea stoic cu nori de întuneric,
Înțepenit în piroanele rugilor oamenilor,
Rămas fără soare în condiții vitrege,
Cu o raniță de vieți la picioare.

IARNĂ

 

Azi ninge și ți-e ceață, de cer ți-s umezi pașii, ca într-o catedrală se-nalță uzi copacii, iar aeru-i fierbinte, apasă-n frunze clipe, în ropot lent de tobe se tânguiesc cuvinte.

În zare se zărește prin pâclă luna plină, nebună de-așteptare, cu pas ca de felină, prelinge noaptea neagră pe trena ei de nimfă, apoi aprinde stele, eternă și cuminte.

La mal de lac plâng sălcii, pe ape umbra trece, cutremurând în luciu amare patimi, rece, fântânile revarsă adâncului revoltă, în scorburi sorb norocul prezis pe-a lumii boltă.

În focul lumânării adânci credințe joacă, în crucea de pe piept al mâinii șuier sapă, lumini și umbre-aleargă în pletele bălaie, cu cap plecat de patimi un suflet se despoaie.

În seara ce se stinge alunecând agale spre-al nopții dulce murmur, în liniște și pace, iubirea se înmoaie și lasă loc visării, strigând în șoaptă stinsă puterile chemării.

Sub pleoape îți renaște povestea de demult, și firul întregește un ghem ascuns sub lut, și plouă, și e ceață, în suflet ți-e lumină, în ropot lent de tobe el inima-ți închină..

Ca într-o catedrală se nalță uzi copacii, și stele-aprinde-n noapte, eternă, luna plină.

Renegat

Sunt regele tavernelor învolburate-n fum,
Mi-s nopțile-mpregnate-n deliciul efemer,
În cântec deșănțat de vesele cocote
Îmi târâi printre stele destinul adulter.

Un saltimbanc ce viața uitat-a să mai doară,
Aleg și sunt ales, lovesc și sunt lovit.
Dar mă ridic în zâmbet, și cer o altă rundă,
Trup, cușcă pentru corbi, și suflet oțelit.

Eu printre cerșetori am învățat amarul,
Mamă mi-a fost un hoț, iar tată cer albastru,
Învățătoare curve, educator pustiul,
Sudalma mi-a fost lege în sufletul sihastru.

Printre minciuni ales-am să deslușesc minciuna,
Cu fruntea sus să apăr luminii întuneric,
Să prețuiesc candoarea, durerea și speranța,
Să-ngrop nimicnicia în suflu cadaveric.

Blamat de-am fost, totuna-i, am sufletul curat,
Cu pumni am câștigat o pâine, cu iz de mucegai.
Cu bani, în viața asta, nu am de cumpărat
Decât un drum, departe de-al lumii putregai.

DEOCHI

 

Să-mi fii cer pe lună nouă,
Să-mi fii soare-atunci când plouă,
Să-mi fii rugă, să-mi fii dor,
Să-mi fii freamăt de fior...

Să mă iei din dans de iele,
Să-mi descânți cu trei nuiele,
Să mă legi cu lanț de nori,
În ascuns să mă-nfășori

Să-mi descânți cu bob de ploaie,
Să-mi arzi trupul în văpaie,
Să-mi curgi toate zările,
Să-ți gem căutările.

Să-ți fiu val, să-mi fii furtună,
Să-ți fiu vuietul când tună,
Să-mi fii foc, să-ți fiu căldură
Să ne mistuim cu ură.

Să îți fiu tribut de stele,
Să fii sclavul gurii mele,
Să mă frângi în pat de ape
Să-mi respiri suflarea-n șoapte.

Să îți fiu de tot, de tine,
Să îmi fii preaplin de mine,
Să îți fiu de drag uitare,
Să-mi fii eu, iar eu chemare.

NOI

 

Într-o bună zi voi scrie o poezie nemaiauzită și nemaipomenită
Despre oameni frumoși, despre căldură, despre lumină
Și despre tot ce ar fi putut fi
În noi.

Într-o bună zi voi putea desfide sorocul
Să ne dea tot ceea ce putem duce,
Fără să îmi mai fie frică
De noi.

Într-o bună zi îl voi putea întreba pe Dumnezeu
De ce pietrele cad peste suflete fără motiv
Și îi voi putea cere Viața de Apoi,
Pentru noi.

Într-o bună zi voi înfinge gândurile lumii
În măruntaiele pământului
Și îl voi provoca să vorbească
Despre noi.

Într-o bună zi,
Când vom fi în sfârșit
Noi.

ILIOARĂ

 

Ilioară, Ilioară,
Mi-ai pus foc la inimioară,
Să îmi blastăm zilele,
Să nu văd codanele!

Ilioară vers de foc,
Toți voinicii la un loc,
Or învârte roatele,
Să-ți facă dorințele!

Ilioară, vis de jale,
Ia să mi te scoată-n cale,
Dorul cu suspinele,
Codrul cu poienile!

Să îți fure iarba deasă
Trupul tău ca de mireasă,
Să uit toate grijile,
Când îți volbur fustele!

Ilioară, Ilioară,
Să m-ații pe ulicioară,
Să îți fur o sărutare,
Ziua în amiaza mare!

Și să fii numai a mea,
Până trece piaza rea,
Să îți frâng chemările,
Pân' ne-or trece zilele!

(Foto Daniel Kitu)

VIS DE TOAMNĂ

 

În toamna ce se scurge din cer ca o nălucă,
Ei au uitat ce-i ploaia, și gerul este fum;
Își dăruiesc căldură, visare și speranță
Nu mai contează astăzi că mâine e doar scrum.

E zâmbet și e soare în cămăruța mică,
Ei doi, o fericire, un leagăn și-o pisică,
Trecutul e uitare, iar viitorul vis,
O clipă-n care gustă un colț de paradis.

În ochii verzi de alge privește acel "poate"
Ce îi îmbracă-n doruri dorințele deșarte,
Atinge azi himera ce mâine-i va fi soartă,
Pe drum de neființă sărutul ei îl poartă.

Îi dăruiește stele, și luna-i prinde-n plete,
Cu buze își alină a nopților reci sete,
Îl vrea de tot pe mâine, l-ar da pe orice ieri,
Dar știe că în viață nu e de-ajuns să ceri.

Nu mai contează astăzi că mâine e doar scrum,
Își dăruiesc căldură, visare și speranță,
Ei au uitat ce-i ploaia, și gerul este fum.

În toamna ce se scurge din cer ca o nălucă...

Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

 

Ești o clepsidră, femeie,
Prin care timpul își scurge nisipurile.
Simți cum ți se lipesc indisolubil pe șolduri
Firele de praf ale existenței,
Înecate în zile și nopți.

Îți cântă în suflet, femeie,
Toate anotimpurile care și-au scuturat praful
Peste viața ta,
Ți-au presărat părul cu diamante,
Ți-au pus coroană de lumină pe frunte,
Și te-au zidit într-un poem.

Visele ți-au aninat copii de brațe,
Puncte de echilibru precar în pașii pe sfoara vieții.
Amesteci lacrimi și zâmbete în potirul speranței,
În timp ce soarele îți mai arde o zi pentru lună,
Și-ți mai ia un dor pentru cer.

Căci ești o clepsidră, femeie,
Prin care trăirea își scurge iubirea.
Simți cum ți se lipesc indisolubil de inimă
Privirile fugare ale trubadurilor uitați de soroc
La fereastra depărtărilor tale.

Pământul îți sărută pașii
Când îl mângâi cu tălpi trudite de drum;
În șoaptă îți curg tainele firii pe tâmple,
Ești argintiu de tăiș într-un dans printre lupi,
Cu glezne tăiate de mărăcini.

Și ești clepsidră, femeie,
Lumea întreagă va exploda când te vei sparge.
Păsările se vor ridica zbucium de aripi în zenit,
Când te vei scurge secundar în pământ
Pentru a deveni un nume pe o piatră.

Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

AMINTIRI PENTRU RAI

 

Mâine am programare la psiholog,
Să îmi țineți pumnii!
O să mă conecteze la mintea mea,
Cu tot cu suflet,
Și o să îmi scurtcircuiteze toate amărăciunile,
Durerile, dezamăgirile și deziluziile.

O să îmi facă o cameră specială,
Un purgatoriu pentru visele cărora nu le-am dat viață,
Unde o să se purifice ele singure, silitoare,
Trecând iar și iar prin prisma amintirilor.

Acum încerc să găsesc o ascunzătoare bună
Pentru iubiri, doruri, și baloane de săpun,
Îmi trebuie să i le dăruiesc lui Dumnezeu,
La Judecata de Apoi, când o să râdă în barbă,
O să îmi facă parșiv cu ochiul,
Și-o să le ia la schimb pentru Rai.

Cât îmi țineți voi pumnii, strâns,
O să mai iau o gură de lume,
Să simt cum îmi aleargă prin vene
Verile cu soare și verdele pădurilor!

DIMINEAȚA

 

Un oraș pustiu, cu inimi frânte,
Rătăcit la limită de viață;
Oameni cu chipuri dezgolite de lumină
Aleargă într-o cursă nebună spre o fericire
Căreia nu îi știu rostul.

Nu au timp să își zâmbească unul altuia,
Strâng la piept sacoșele de rafie
Pe fundul cărora au pitit printre zarzavaturi
Visul unei vieți încărcată de râsete,
Ca pe o cutie a Pandorei în care nu mai știu ce au pus.

Blocurile pătate de ploaie șiroaie
Le înfundă pașii în anonimat,
Mici colivii aliniate soldățește întru ordine,
Insectar avid de imagini și amăgiri, numerotate,
În care viața mai adaugă uneori câte un exemplar.

Precupețele își strigă cu voce stridentă
Promisiunile de satisfacție, pe monede
Cumpărate de la soartă cu ani,
Bucăți de viață oferite în sacoșe de plastic,
La promoție.

În gălăgia de gânduri și forfota dimineții pierdute,
Doar câte un strigăt cristalin de copil
Mai sparge liniștea asurzitoare,
Dar oamenii mari îi curmă revolta, grăbiți,
Și îl îndreaptă spre banca unde va învăța să devină exponat de succes.

VIS

 

Cred că am o altă lume ascunsă sub pleoape...
Probabil ochii mei o pot vedea doar noaptea,
Când inima își alină bătăile și gândurile aleargă
Herghelii de cai sălbatici pe câmpiile cerului.

Nu îi pot auzi sunetele, e ca un film mut
În care s-au pierdut din existența aceasta agitată
Culorile pastelate și lumina florilor de mac
Privirea caldă a mamelor și oglinzile apelor.

În fiecare seară îmi împachetez trăirile zilelor
Și le așez ordonat pe scaunul de la marginea viselor,
Beau un pahar de uitare, închin copilul din mine,
Și duc mâna la inimă, pentru cei care nu mai sunt.

Uneori închid ochii cu frică de întuneric
Pentru că nu știu ce mă așteaptă dincolo,
Dar de fiecare dată îmi iau inima în dinți, și îmi zic:
Hai, că n-o fi mai rău decât mâine, lumile trec...

Noiembrie

Aș iubi, dar sunt prea tânăr, doamnă!
Și clipele mi-s reci de-atâta vânt,
Un anotimp îmi plânge-n suflet ploaia,
Pe note-mi pune ploaia trist cuvânt.

Ca un nebun aș alerga pe cerul verde
Cu stele presărate-n roi de flori,
Ți-aș dărui și soarele, și luna,
Ți-aș scrie-n calendare sărbători.

Dar mi-e departe, doamnă, fericirea,
Și buze mă înseamnă cu păcat,
În brațe de bacante îmi caut nemurirea,
Sub pas de clipe-i timpul, sub șoapte îngropat.

Rămâi în visul meu, frumoasă doamnă,
Aleargă-mi inima, îmbracă-mă în spini,
Alungă-mi norii, risipește-mi nemurirea,
Păstrează pentru mine jerbele de crini.

Căci te-aș iubi, frumoasă doamnă, cu venin,
Pedeapsă pentru florile de mai
Sub frunze verzi de iulie copac,
Dar e noiembrie, și plouă... și eu tac.