MUZA

 Muza asta e cam zuză, se pare, te-a uitat în piața de vechituri, așezat cuminte pe un scăunel lângă o tarabă, și a plecat să îți aducă de peste drum, de la cafeneaua cu măsuțe acoperite cu naproane roșii, o ceașcă aburindă de inspirație. Derulezi în gând momentul plecării ei, rememorând cu ochii avizi ai minții mișcarea provocatoare a șoldurilor, picioarele lungi îmbrățișate de mătasea ciorapilor negri cu banda dantelată abia întrezărită sub marginea fustei, pantofii roșii cu toc cui a căror cadență îți reverberează și acum în bătăile inimii. Și zâmbetul ei, oh... zâmbetul șăgalnic aruncat peste umăr, după ce cortina părului blond a fluturat prin aer, sărutată de vânt...
Stai ca prostul, conturând în toropeala fierbinte și cleioasă a rafalelor de căldură vise cu ochii deschiși. Simți cum ți se scurge pe șira spinării o dâră enervantă de transpirație, și mirosul insistent de pește de la cherhana îți ucide aspirațiile romantice, care își dau duhul eroic în fustele florăresei grase ce te privește cu ochi galeși și ademenitori, împingându-și sugestiv pepenii sânilor sugrumați agonizant de tricoul Calvin Klein mulat și bărbătesc, cu minim două mărimi mai mic decât strictul necesar.
Și ea nu mai vine...Te simți mic și nesemnificativ, stând acolo pe scaun, până și tejgheaua e mai înaltă decât tine, dându-ți un sentiment de inferioritate. Râuri de oameni curg prin fața ta, te mai calcă pe bombeul lustruit al pantofilor lăcuiți cu șlapi vulgari, și trec mai departe. Fir-ar mama ei de viață, cu zgomotul ei cu tot! Atât de multă culoare, stridență, lipsă de eleganță! Și mai și râd ca idioții, în prostia lor superficială! Dacă ar ști cine ești tu... n-ar mai avea curajul să îți măture pantalonii călcați la dungă cu fustele lor ieftine, în trecere frivolă spre treburile lor nesemnificative.
Și parașuta aia nu mai vine...Cine se crede ea?
Te uiți la ceas, și te ridici cu spatele țeapăn, împins în picioare de orgoliul ca un arc. După ce privești disprețuitor în jur, pleci țanțoș în partea opusă pantofilor roșii, palmă elegantă dată posesoarei lor.
De pe terasa cafenelei, doi ochi verzi îți privesc nostalgic îndepărtarea, apoi se îndreaptă spre puștiul tânăr care stă relaxat, sprijinit în cot de marginea mesei cu napron roșu. Hototele lui de râs electrizează aerul, și aduce zâmbetul pe fețele oamenilor care aleargă către treburile lor zilnice. Povestește, gesticulând larg, și o rază de soare îi lucește în părul ciufulit ștrengărește. Din buzunarul pantalonilor ponosiți se ițește un trandafir. Florăreasa grasă zâmbește și ea.
E soare, e larmă, un carusel viu colorat, e viața. În jur freamătă poezia din piață. 🌹