Aș fi putut

 

Aș fi putut să scriu despre iubire...

Despre un el și-o ea, despre visare,

Despre un gând pribeag și-o rătăcire,

Speranța care în zadar nu moare.

Aș fi putut să scriu despre natură,

Sau despre cerul martor omenirii,

Ori proștii care-o iau pe arătură

Banal, în apogeul nesimțirii.

Ori, poate despre mame neiubite

Uitate într-o doară stând la poartă,

Strângând la piept scrisori îngălbenite,

Visând cu ochi deschiși la altă soartă.

Mi-e parcă frică să provoc destinul

Cu vorbe aruncate la-ntâmplare,

Căci timpul își va lua oricum tainul,

Nimic nu este nou sau vechi sub soare.

Aș fi putut să scriu, dar n-am cuvinte...

Se ofilesc treptat, pe zi ce trece,

Nu e nimic nespus de dinainte

Și viața curge, curge tot mai rece.

 

 

RĂSPUNS

 

te iubesc,

iubirea mea e adânc înrădăcinată

în seva cu care se hrănesc arborii

când le e sete de trecutul sfârtecat în zeci de prezenturi,

copii infidele ale ochilor mei înrourați

de căldura amintirilor cu tine;

când erai,

când eram,

ne amorțeam nevoia de zbor

cu bănuieli despre semințe

și relația lor cu refuzul fluturilor

de a mai trăi încă o zi.

e trist, mi-ai spus,

cum buzele acestea pot murmura dorințe

dar nu pot rosti cele două cuvinte.

acest poem e un răspuns.

 

TOAMNA ACEASTA BOLNAVĂ

 

Toamna aceasta bolnavă

și-a tras seva dintr-o vară

în care lumea s-a oprit

să își recapete suflul.

Cumva

ni s-a șters din ființă

amprenta unui timp

care a fost lăsat amintirii

trecând în fugă pe lângă noi.

Pentru câteva clipe,

o bătaie de inimă a eternității,

am fost învățați să murim.

 

FĂRĂ MUZĂ

 

Tot aștept un vers să-și pună rostul în desaga mea...

Muzele îmi râd în față cu blestem de cucuvea,

Luna și-a închis lumina în albastru peruzea;

Cât mă zbat și cât mă doare, eu o văd numai pe Ea.

Mi-a ghicit în os de pește o țigancă pe ponton

Că am trecere la dame, cu baston și barbișon;

Eu stăteam sfios și mândru ca un june de bon ton,

Cu urechea îndreptată spre iubirea din jargon.

O să ai la drum de seară blondă cu buze de foc,

O să te iubească, frate, de-o să stea soarele-n loc,

Coapsele-i te vor ucide, prins fierbinte-n al lor joc

Vei sfârși sedus, nebune, în chimir parale ioc.

Bruna îți va ține calea să te-atragă-n mreaja ei

Sclavă îți va fi, calină, te iubește, vrei, nu vrei,

Iar roșcata-ți cade-n brațe până numeri pân' la trei,

De n-o fi așa, ptiu drace, eu mă jur pe puradei!

M-am uitat prostit la dânsa cum îmi cere de saftea;

Mi-a-nvârtit în oală vraja dar o văd tot doar pe Ea...

Singur stau în noaptea tristă și visez la muza mea,

Luna iar a tras cortina, fir-ar ea de peruzea!

 

 

STATUILE

 

Statuile din parcul înrobit de ploaie

au suspinat,

în frunze au vibrat amintirile pământului,

inundându-le galben

cu un fior

al tăcerilor încrustate în fiecare

zbatere de aripi

lăsată în urmă de păsări

pe trecerea lor printre

un cer

și altul.

Mai ții minte atingerea în care

mi te-ai prelins

în vene?

✓

Les statues dans le parc asservi par la pluie,

elles ont soupiré,

les souvenirs de la terre ont vibré dans les feuilles,

les inondant de jaune

avec un frisson de silences encastrés dans

chacun battement d'ailes

laissé par les oiseaux

sur leur passage à travers

un ciel

et un autre.

Souviens-toi du toucher dans lequel

tu t'es glissé

dans mes veines?