Vânt în lună

E vânt în lună, noaptea mea, plopii ne freamătă între ramuri, agonizant ni se preling pe frunze petele de rouă și adancimea pare inocentă depărtare.

Pământul se revoltă, uruitul rece ridică umbre ude pe gleznele ierbii și parcă întinderea are gust de tăiș. Au uitat amintirile despre coasă ropotele de flori.

Arde luna, noaptea mea, spânzurată la gâtul unui nebun cu zâmbet știrb. Mi-e frică să n-o scape și țin sub ea un vas cu apă neîncepută.

E vânt în lună, dimineața mea, și acele ceasurilor au un motiv întemeiat să o ia razna printre ore. Leagănă-mă cu ziua ta, lasă-mi păsările să se trezească și pune-le pe ele în ramurile plopilor.

Ia-mă în brațele tale și strânge-mă tare, acoperă-mă, pitește-mi temerile în ochii tăi, pentru că e vânt în lună, chiar dacă eu nu mai știu.