TRĂIND

 

Păcătuim involuntar în fiecare clipă,

Iubim, urâm, ne batem pentru viață,

Ne agățăm de timp și îl trăim în pripă,

Ne punem pe tarabă ca la piață.

Uităm că suntem doar ființe efemere,

Mici fluturi, ardem aripi în lumină

Chiar dacă, la final, în jur va fi tăcere

Și noi nu vom mai fi când o să vină.

Ne pierdem regulat pe drumul pâinii,

Iubim, urâm, ne consumăm în jocuri,

Suntem loiali, așa cum sunt și câinii,

Mizând pe fericire, ne aruncăm în focuri.

Mai alergăm, din când în când, după lumină,

Cântăm, dansăm, cu patos de paiață,

Ne amăgim că moartea n-o să vină

Și tot sperăm că ce trăim e viață.

 

 

Îngeri căzuți

Ni se zbat în ochi păcatele ploilor
Ne cresc rădăcini din vârfurile degetelor,
Ni se adună norii la asfințit
Și ni se îneacă albatroșii în vorbe.

Ne învelim în plumburiu de amurg
După ce ne-am pus sufletul
Pe o tavă la capătul câmpului,
Și ne-am descălțat de iluzii.
Ne legănăm singuri cufundați în nesomn
Legați la ochi cu batiste de piatră,
Cu spatele lipit de fundul pământului
Care nu mai are ecou pentru noi.
Ne aruncăm unii altora tăceri
Încărcate cu toate visele mute
Consumate și repetate la infinit
Înainte de a rămâne fără aripi.

14 septembrie 2018

PULS

După ce am subliniat cu markerul
Titlurile importante din cartea vieții,
M-am dat puțin înapoi în mine
Să am o privire de ansamblu.

Îmi plac margaretele puse la presat între filele vieții mele,
Gânduri arvunite amintirilor frumoase,
Mai ales îmi plac paginile acelea din care pulsează ritmic
Dragostea părinților mei,
Și cele din care îmi zâmbesc larg
Cuvintele despre sora mea, cățărată în copaci.
Îmi plac petele decolorate de timp,
Lăsate atunci când fiica mea
mai vărsa câte ceva pe jos, copilărie,
Obraji de măr și raze de soare,
Cu verde de alge în ochii lacrimă de râs.
Iubesc și urmele lăsate de radieră
Când mă străduiam să șterg sentimentele negative,
Să iert, și să uit.
Uite niște pagini misterioase
Pe care se înșiruiesc în semne tainice,
Sentimentele de romb sau de inimă
Pecetluite de vreme la drum de seară.
O să mă aplec din nou
Asupra filelor care mi-au rămas goale
Să aștern un covor roșu pentru fericire,
Și vom mai vedea.

 15 septembrie 2018

Abandon

Se plimbă alene pe marginea hăului
Într-o legănare ușoară a pendulelor
Ce definesc timpurile lor
Cu lovituri de pietre fără ecou.
Nimic nu e prea târziu
Și totul e prea devreme.
Picură lumea peste palmele ei
Și se prelinge pe glezne în uitări.
Zâmbetul i-a părăsit de mult timp ochii
Încărcați de nostalgii.
Inima și-a pierdut-o într-o bătălie cu dragostea
Trupul l-a lăsat zălog pentru pașii de acum.
E liniște în cer.
Pământul se pregătește
Să îi primească toate clipele
Pe care nu le mai vrea.
Încă un pas, apoi cel lateral,
Cu brațele deschise spre cer,
Va sparge liniștea dintre maluri
Cu privirea pironită
În soare.
Abandon! va striga,
Și păsările se vor ridica spre înalt
Cu aripi furate îngerilor
Care îi vor cânta căderea.

 16 septembrie 2018

PÂINE

Bărbate,
Mi-e zidul strâmt,
Și-mi apasă pe suflet
Colbul,
Îndoit de așteptări.
Ia o bucată de pâine
Oi fi ostenit, eu o coc
Oricum.
Mi-e în sânge de veacuri
Iubirea de tine.
Alta nu ți-o mângâia sufletul
Cu firimiturile
Din desaga ta,
Și când ți-o fi foame
Le vei găsi.
Până atunci,
Eu îmi frământ dorurile,
Mestec cu mâini muncite
Grâu sărutat de lacrimile soarelui
Și atârn în ramă
Veșnicia.
Ți-oi fura zâmbetul,
Așteptându-te în prag.
Îmi vei șterge mâinile
Cu ștergarul uitat pe prispă,
Și ți-oi mângâia buzele arse.
Te-oi întreba
 De ți-e sete...

 20 septembrie 2018

Criticilor mei

Nu caut să descos
A lumii cusătură,
Nici să aduc prinos
De dragoste sau ură.

Nu vreau să duc povara
Durerilor din lume,
Nici să-mi îngădui tara
Ghicitului în rune.
Nu vreau s-acuz pe nimeni
De ale lumii rele,
Nici să confund iluzii
Cu gândurile mele.
Aici sunt pentru-o clipă
Uitată de iubire,
De timp nu fac risipă,
Nu tind spre nemurire.
Lăsați-mă să caut,
Găsi-voi eu ceva
Să merite efortul,
Mai dă-vă-n pana mea!

 21 septembrie 2018

Arta nimicului

Vindeți poezia pe un pumn de arginți, o trădați schilodind frumusețea trăirii, vă iubiți idolatric și-nălțați printre sfinți, oligarhic, puterea prostiei. Cufundați în nimic înșirați prepoziții, care leagă eterne frustrări și nevoi, călcați pe cadavre, invocați inchiziții, condamnați ce-i trăire și-aruncați cu noroi. Construiți piedestale, urcați singuri pe ele, vă hrăniți cu-ntuneric îngropați în grotesc, arvuniți veșnicia punând zdrențe pe stele, împroșcați cu lături în firesc. Cocoțați pe orgolii ponegriți tot ce-i sfânt, voi mișei ce vă bateți azi joc de Cuvânt, inventați reguli noi dând nonsensului nimb, ne-mbătați cu truisme, dând cultura la schimb. Hăhăind interjecții scuturați peste noi, tot urâtul ființei, mici gargui printre ploi, puneți giulgiu speranței, legați visul la ochi, ce-i frumos defăimați, ochelari de miopi. Să fii contra a tot ce înseamnă normal, să ucizi tot ce-i gând sub al vremii pumnal, nu-i decât fum Universului foc, în al Artei tablou nu aveți niciun loc.
Veți fugi înapoi în a grotei răcoare, întunerici de cuget, ucigași de frumos, o pădure e verde, e aer, e soare, nu carii ce mâncă tulpina de jos!


 23 septembrie 2018

Tango

Să dansăm dansul vieții
Tu, un pas înainte, cu un zâmbet,
Eu, un pas înapoi, cu o speranță,
Alene muzica zboară pe lângă noi.

Să ne rotim în culori;
Hei, te strig, privește în jur!
Lumea se învârte,
Carusel amețitor de tăceri!
Eu un pas înainte, spre inima ta,
Tu, un pas înapoi în gândurile mele,
Mă agăț liană de tine
Să îmi sprijini visurile de tâmplă.
Să ne rotim în culori...
Hei, te strig, privește in sufletul meu!
Lumea se învârte
Carusel neoprit de dorințe!
Tu, un pas lateral pentru viață,
Eu, un pas lateral pentru moarte.
Rotim curcubeu dansul vieții,
Și muzica se-mbată de noi.

 23 septembrie 2018

Fără ploaie

E secetă de gânduri în crengile desfrunzite ale copacilor,
Iar norii atârnă agățați de cer, în zeflemea,
Dând cu tifla evoluției umane
Disecată până la embrioni pe paturi de campanie.

Dumnezeu a declarat stare de asediu
Și a convocat Serafimii la o ședință.
Cu agendele în mână și cu un ochi la intrarea în Rai,
Își cântăresc în suflet șansele de cădere.
La o margine de rai, fecioare despletite, cu fuste din frunze,
Se rotesc haotic într-un dans agonizant,
Iar solomonarii și cărămidarii varsă apă rece peste ele,
Din amfore cu picioare ascuțite.
Dumnezeu s-a încins cu o piele de șarpe fără șarpe
Și-a suflecat mânecile cămeșoiului (fără să vadă ciulinii atârnați de poale),
Și cu picioarele depărtate, înfipte în pletele soarelui
Bifează pe un răboj abaterile îngerilor păzitori.
Raiul s-a umplut cu haine vechi,
Ouă, mălai, grâu, caş, lapte, colaci, fructe și bani,
Abia mai au pe unde călca ursitoarele
Când trec să mai schimbe o vorbă cu Pythia.
Poarta scârțâie, într-o legănare fără vânt,
A uitat-o Petru descuiată
Când a șters-o mișelește pe pământ,
Să-și șteargă din ani într-o iubire.
E secetă în cer, și Dumnezeu se întreabă retoric
Dacă nu a alungat și ploile, odată cu Eva și furtunile.
Petru ar trebui să știe, și-i trimite un porumbel.

 26 septembrie 2018

Experiment

Exilat într-o secundă, ca un licăr de candoare
Eu mi te-am ascuns sub pleoape, talisman de fericire
Pentru visul care naște veșnicia ce nu moare
Ci se-mbracă, pentru viață, în petale de iubire.

Într-un con de nebunie tu mi-ai dăruit ninsoarea
Și mi-ai împletit în plete o câmpie-n spic de grâu,
Eu ți-am pus în piept o floare și ți-am auzit chemarea
Când priveam cum se așază pietrele în curs de râu.
Dă-mi o clipă de tăcere, să o umplu cu senin,
Să-ți arăt cum curge noaptea într-o cupă fără cer,
Să arunc un văl de ceață peste lumea de venin
Și s-auzi în hăul vremii cum secundele doar pier.
Hai să fim noi doi un cântec, zbor înalt în dezrobire,
Plată pentru tot vacarmul ce se cheamă nemurire.

 

Cu degete de iarbă

Pe fruntea-ngândurată mai lasă-mă să-ți pun
Căldura strânsă-n palme scăldate de lumină,
Să simți pe pleoape vântul care-a uitat să vină,
În murmur să-ți presar tot ce mai am să-ți spun.

Îți amintești răcoarea, când noi fugeam, nebuni,
Cu tălpile desculțe când sărutam pământul?
Doar ploaia de pe buze ne mai oprea cuvântul
Și susurul de viață pe dealul cu aluni.
Ții mine cum în foșnet pocnea sub pas cărarea?
Miros de lăcrămioare ne strecura în sânge
Întreagă fericirea, de auzeam cum plânge
Cu picături de rouă și soarele, și zarea.
Cu degete de iarbă, îmi atingeai privirea
Și mă-ntrebai de setea îmbată de plăcere
Tot raiul care șade ascuns în mângâiere,
Eu îți tăceam în brațe, tu îmi tăceai iubirea.

Baloane colorate

M-am ascuns de toate gândurile lumii
Într-o viață.
Din când în când,
Ies în curtea luminii
Și mai întind pe sârmă
Câte un zâmbet.

Uneori mai văd în zbor baloane colorate
Pe cer.
Din ce în ce mai des,
În drumul lor spre nori
Explodează asurzitor,
Sparte de săgețile vorbelor.
Ies alergând cu sufletul la gură pe poartă
Să le salvez.
Din ce în ce mai rar,
Prind câte unul
Și îl adăpostesc
În sufletul meu.
Cred că ele nu înțeleg că cerul e tare departe
Și se avântă spre el.
Mi-e milă de inocența lor,
Când se prăbușesc
Spulberate
Pe pământ.

Noapte

Văd cum îi cresc nopții aripi albe;
Într-un păienjeniș de culori
se adăpostește un gând speriat de lună.

A încremenit fumul în coșuri,
Zgomotele se preling pe acoperișuri
în căutarea unei bătăi de inimă
încarcerată într-un joc pueril
ca o comă indusă.
Felinarele au încetat să clipească;
Din umbră în umbră se târăște lumina
spre ziuă.

Cuminte, pe o piatră

Am încătușat toți îngerii pentru tine,
i-am legat la ochi
și am aruncat firimituri corbilor
care așteptau răbdători
să înceapă iar lumea.
Mi-am întors inima cu susul în jos
pentru zâmbetul tău,
am furat margarete din grădinile interzise,
să amestec licoarea candorii lor
într-un descântec de-a dragostea.
Am strâns toți țepii din calea ta
și am potcovit în cuvinte copitele cailor,
când luna amenința cu întunericul
de după deal.
Apoi m-am așezat cuminte pe o piatră,
mi-am despletit părul în unde,
am încercat un cântec timid de sirenă
și m-am învelit cu mările tale.
Să vii...

Inele de fum

Număr
câți morți, câți vii,
câte gânduri puse la păstrare
până când vor putea fi
spuse,

câtă viață irosită între
ce a fost și ce va fi;
înșir pe degete inelele de fum
care au fost cândva povești schimbătoare
în aerul fierbinte al secetei,
număr fiecare ciob
într-o oală cu buza crăpată,
ca într-o mamă.

Fără semne de punctuație

Într-o zi îți voi naște copiii
lut în palmele tale
voi lua orice formă îmi vei da
cu degetele
cu buzele
cu dorințele

îți voi fi muză
într-o zi
să poți desăvârși creația ta
după chipul și asemănarea noastră
într-o altă zi voi pleca
mă voi contopi cu un zâmbet
pe care l-am păstrat pentru tine
să îți rămână agățat de buze
în locul
țigării de după
de după ce
nu voi mai fi.

Poveste fără fluturi

Nu mai bat la porți închise ,
Nu mai cred că totul trece,
Nu mai sper că e lumină
Când în jur totul e rece.
Nu iubesc ce nu-i iubire,
Nu urăsc ce nu mă doare,
Nu alung în fericire
Negura, când nu e soare.
Nu mai cred că în baloane
E un fel de praf de zână,
Nu mai am un salt de suflet,
Ziua noaptea nu îngână.
Nu mai văd pe cer luceferi,
Nu mai văd în jur candoare,
Nu mai curg în oameni lacrimi,
Nu mai râd atunci când doare.
Nu mai cred în feerie
Când în jur e numai ceață,
Este alb, și este negru,
E ce e, și este viață.

Stai o clipă și socoate câte vieți ar fi să curgă în clepsidra altor vremuri ca să dăinuie iertarea ... câte nopți sunt iminentă insomnie pentru suflet, când el speră toată ziua bunătate și plătește vama celor ce-n pământ or să se scurgă... Nu e pentru oameni visul ce se pierde în perfida neputință de a fi. Am citit odată slova inimii ce-i scrisă pe altarul devenirii și-am orbit. E prea multă strălucire în oglinda ce reflectă veșnicia și durerea e prea mare când nu ești doar trup. Toate micile orgolii sunt doar jocuri pentru mintea care crede că-i nemuritoare, dar când vine timpul vrerii de a fi și lumea simți cum cade din picioare în abisul ce absoarbe tot ce-a fost, orice dar nu poate stinge setea de-a mai fi puțin. Vezi ce dai, că se adună tot în cupa ce-o primești, și de-i plină cu venin degeaba vrei să crezi că-i vin, degeaba mai jelești... Dă-mi o rază de lumină, o voi scrie pe oglindă în cuvinte aurite, și vom străluci.

Intradiegetic

Mi-am pus viața în ramă, și o povestesc la persoana a treia
Așezată într-un jilț de pe care tronez apologetic
Asupra lighioanelor care îmi sorb stupefiate
Esența cardinalelor întrebări despre mine.
Îmi viermuiesc la picioare inexorabil odgoanele
Cu care mi-au legat aspirațiile strâns,
Iar negările ciugulesc interminabil fiecare picătură
Scursă din ochii deschiși spre interior.
Ceasurile îmi bat inima la ore fixe,
Tânguiesc depărtările zărite în oglindă,
În timp ce apropierile îmi sfârtecă iminent
Viitorul înecat în amurguri răsărite din neant.
Mi-au murit fluturii într-un fior barbar
Autointitulat dragoste și acostat la țărmuri incerte,
Într-o imuabilă ființare intradiegetică
Omnipotentă și omniprezentă, ca soarta.
Mi-au plecat câinii după oase de cai verzi
Euforici, cu nările în vânt, amușinând carne arsă,
Și după ce vor roade iluziile, vor îngropa fericirea
La câțiva centimetri în pământul reavăn de sete.
Când voi fi terminat de spart oglinzile din oglinzi
Într-o izbucnire inexorabilă spre cer,
Mă voi înfășura în răsărituri,
Și mă voi duce.

Descântec

Să mă-ncing cu brâu de patimi pentru ochii tăi albaștri, să-mi descânte șapte babe nebunia, bat-o vina, de-a iubi ce nu-i al meu. Și să sorb din palme setea de-ale tale sărutări, bule ce-mi pocnesc pe buze dulce, senzual, visări, să îmi modelezi din coapse amforă pentru pelin, în tăceri să-nmoi dorința, și să-ți scriu pe piept venin. Să-mi rotesc în sarabandă fustele ce-ascund chemări, în ghioc s-ascundă ceasul efemerelor mirări, să te am la ușa sorții, șapte ani oglindă spartă, sufletul vândut pieirii, lume fără dor deșartă.

Oglinzi în oglindă

Te imprim absolut printre pași în absurd,
Timpul se rostogolește ca o pisică
pe covorul prăfuit de zile scăpate în nopți,
Sub degetele oarbe de vina improbabilă
de a trăi nestins.
Ți-am încurcat cărările, scuze,
M-am rătăcit undeva în hățișul așteptărilor tale
și am uitat să îți deschid privirea în adânc
Fiind femeie.
Oh, cum mai bat clopotele pe dealuri
să alunge soarta,
cum mai dansează femelele goale de sevă
cu zâmbetul încremenit pe chip,
ca niște păpuși voodoo împletite
din resturile de viață...
Ah, cum mă dor toate cioburile oglinzilor...
am palmele brăzdate de adevăr
întoarse cu fața în sus.
Capitulare.

În oglindă

El o privește ca pe o cafea amară,
Uitată cu o zi înainte în ceașca ciobită
Ce zace într-un echilibru precar pe marginea mesei,
Atrasă indubitabil de răceala gresiei.

Ea își analizează ridurile în oglindă,
Și simte cum îi ticăie ca o bombă cu ceas vârsta
În sânii uitați în buzunarul decolteului,
Atrași indubitabil de răceala gresiei.
El închide ochii și se dăruiește fierbinte
Blondelor nurlii cu șolduri languroase,
Pe plaje îndepărtate cu nisipuri aurii,
În fumul țigării uitate în paharul de plastic.
Ea își amintește cât de frumoasă era
În rochie albă de mireasă, zâmbește
Și se rotește ușor pe vârfuri, dans,
Cu palmele pe talia îngroșată de vreme.
Își îneacă amândoi așteptările,
Într-o viață ce zace într-un echilibru precar
Pe marginea unei cești, cafea amară,
Uitată de trecut pe gresia rece.

ȘTII?

Ce știi tu despre durerea care naște frumusețea inimii împovărate de minunea învierii? Cât ți-e lume visul zilei impregnate cu nevoi? Care-s notele ce cântă trilul goarnelor de îngeri îngropate până-n moarte între penele purtate de privighetori? Cum se-așterne-n suflet neaua bătrâneților fără copii? Dar cum cerșetorii urcă scara cerului prin viață, știi?
Știi speranța unui sculptor care-și pune-n piatră carnea măcinată lent de ani? Ai idee ce o mână pe femeia ce se vinde pentru bani? Crezi că știi de ce pământul își îmbracă în răcoare viața scrisă-n germeni verzi? Și de ce zâmbește mama doar când tu o vezi?

Și de ce zăpada-i caldă când atinge-n fugă, albă, buze de copil? De ce plânge doina noastră un alean păstrat prin vremuri și cum dorul în iubire e docil? De ce pânza unui pictor nu-i mai scumpă ca inelul unei doamne ce-l comandă, știi?
Dar de ce e viață-n moarte, ochi deschiși în reverie și pământ în apă, știi?

Din zăpadă va renaște arborele dimineții ce va da culorii sunet și uitării amintirea, suflul vieții ne va stinge lumânarea neputinței și va dărui fecioarei puritatea răstignită în ridicolul pieirii. Eu plătesc tributul morții printre vieți ce n-au odihnă aruncând cu pete-n soare, cerând norilor noroiul ce îmbracă mersul firii, rânduind pe eșafoade tot ce nu-i servil măririi.
Stau la cumpăna de ape ce desparte nesfârșitul de știutul muribund, unde cei ce cred că pot să calce peste valuri își arogă printre rânduri dreptul de a fi mai mult.
Mi-am uitat de mult călăii, iar stigmatul mi-e durerea de-a iubi. Când îi râzi în față sorții, și refuzi blestemul de a nu putea minți, inima ți-e hărțuită de șacalii care-n hohot îți reneagă fericirea și îți mor până și dreptul de-a muri.
Ascund păsările nopții de lumină, cum n-aș ști că pe culmile trăirii unica menire este frica de a fi, plămădesc din lutul negru jumătăți de sori drept germeni pentru binele și răul ce vor zămisli eternul, iar cu dreapta invoc raiul pentru oamenii de paie, când în stânga mi se zbate în delir întreg infernul.

CABARET

Viața se joacă în seara aceasta cu sala goală;
Cineva a cumpărat toate biletele,
Și a spart geamurile prin care copiii săraci
Furau frumusețea cu nasurile lipite
De sticla umedă cu frig de afară.

Femeia de serviciu a lăsat în jos toate scaunele,
Și când va fi ora va începe să măture.
Va strânge într-un sac negru, de plastic,
Umbrelele strict necesare uitate sub scaune
Și resturile baloanelor colorate, sparte conform exigențelor, la intrare.
Va șterge de praf decorul ponosit
În care soarele strălucește a vară sfidând florile de gheață,
Și va scuipa strălucitor pe o pată de vopsea de anul trecut,
Făcând-o ca nouă cu magia cârpei murdare de astăzi.
Va lustrui scările pe care alții vor urca spre celebritate,
Cu șalele săgetate de inutilul unei mizerii permanent împrospătate
De lamentările operelor jucate de niște actori
Goi, fără cuvinte, înțepeniți între cortinele calpului.
Mâine se va strecura, nevăzută,
Printre protagoniștii privilegiați ai unei vieți fără săli,
Cărora li se deschide ușa cuștii la ore fixe,
Pentru a-și lua doza de nonexistență.

Tot una, eu

Nu te caut, că mi-e lene, tu, iubirea vieții mele,
Nu te strig, nu gem distrusă, nu pocale cu venin,
Nu mi-e pasul greu când luna se zărește printre stele,
Nu mă doare măcar capul, nu mă macină un chin.

Din dantelă de-așternuturi, goale fără trupul tău,
Nu-mi țes gânduri fără pace, nu leg noduri la batistă,
Nu-mi preling iubirea-n lacrimi, nu-l implor pe Dumnezeu
Și nu scriu pe mii de garduri cu un spin cât mi-s de tristă.
Nu strâng doar durerea-n brațe, și cuvântul nu mi-i jale,
Nu revărs pe-ntreaga lume camioane-ntregi de-albastru,
N-am în vene nemurirea, nu-s petală pe-a ta cale,
Nu cad în genunchi uimită-n strălucirea ta de astru.
De-o să te frământe dorul, mă găsești unde mă știi,
Îți cos nasturi la cămașă, fac mâncare, pun pe masă,
Mai oftez puțin, deretic și fac ordine prin casă
Șterg rahații după câine și am grijă de copii.
Nu am timp de lamentare și de bocet cu suspine,
Sunt a ta, o știi prea bine, viața nu e parfumată,
Dar când vii din frig acasă, focul tău e lângă mine,
Și în ochii mei sunt stele, universul, lumea toată.

GÂND

Îmbracă-mă în tăcerile tale
Să îmi țină cald necuvintele,
Toarnă-mi în perfuzii iluzii
Și monitorizează-mi sufletul,
Atât cât mai există o linie tremurândă
Până la viața de apoi.
Înscrie-mă cu o linie apăsată
Pe răbojul celor ce-ar fi putut fi
Și pune-mi-l la căpătâi,
Descântec să uit de tine,
Când ochii mei se vor deschide larg
Spre viață.
Pune-mi pe frunte cârpele,
Care ți-au șters buzele arse
De cuvinte spuse amar, printre dinți,
Îndepărtează-te încet și nu privi înapoi,
Uită-mă acolo
Pe lespedea de pe care mă voi ridica
Jertfă luminii.

Poem despre necuvinte

Când Dumnezeu a creat poeții,
Le-a tăiat de pe listă
Cuvintele pentru vorbit despre ei înșiși,
Și le-a sădit în inimă sămânța curiozității.

Când poeții au crescut mari
Au început să umble neînțeleși prin lume,
Căutând cuvintele a căror lipsă o simțeau visceral,
Pribegi prin realitățile altora.
Au început să se oglindească în fiecare suflet întâlnit,
Țesând versuri cu fiecare sentiment-cuvânt,
Cu fiecare frumusețe-cuvânt,
Cu fiecare senzație-cuvânt;
Au lăsat în urma lor tapiserii minunate,
Din toate cuvintele pe care le-au strâns,
Dar pe care nu s-au îndurat să le arunce
Tot trecând prin ființa lor fiecare atom de realitate.
Și când nu au mai avut unde căuta,
Pentru că au terminat și cerul, și pământul, și apele,
Au început să se caute în cuvintele lui Dumnezeu,
În timp ce El se odihnea în a șaptea zi.
Acum poeții au uitat ce caută.
Au învățat să se exprime pe ei doar în oglindă,
Ca râurile care poartă în amintirea lor
Toate locurile prin care au trecut.
Dumnezeu le hrănește curiozitatea cu zile, și neliniștile cu nopți;
O să le dea cuvintele înapoi
Când va fi terminat și el de scris
Cartea Vieții, cu file-tapiserii.

Ars poetica

Hei, mâine dimineață voi juca
Într-o piesă de teatru.
Mi-ar plăcea să vă invit,
Dar nu mai sunt locuri libere,
Nici măcar în culise.

Sunt toate ocupate de suflete
Pe care le-am aliniat la intrare
Cu ortul în mână, ca semn distinctiv
Pentru că se asortează cu reflectoarele.
Am uitat ce piesă am promis, dar nu contează,
Esențial este că au venit
Cărând după ele toate visele,
Pe care nu le-au cheltuit cât trăiau,
Bântuind prin realitate.
Trebuie să fie o piesă veselă:
Poate puțin soare, poate puțină dragoste,
Așa, cât să pară abstractă și desuetă,
Un fel de operetă absurdă
Dar suficient de tristă, să nu le sperie.
Da, voi recita o poezie
Scrisă de niște autori goi în interior
Care iubesc la nebunie cuvintele disparate
Ca șosetele găsite după zile întregi
În mașina de spălat.
Voi înșira sunete și mormăieli
Trist și monoton, fără inflexiuni,
Să pară interesant și doct
Ca o piatră de moară legată de gura strânsă a sacului
În care am înecat ce era de spus.
O să le fac tare fericite,
Iar la sfârșitul piesei,
(că ele nu știu că e doar o poezie)
O să le iau monezile de pe ochi
Și o să îmi cumpăr un poet adevărat
Să îmi contureze viața de apoi.
Acum stau cuminți.
Dar nu are cine ridica
Afurisita de cortină.

Kiki face autostopul

Drumurile se întretaie acolo unde Kiki,
Înarmată cu o geantă Vuitton
Și evantai de gene false,
Face autostopul.
Tocurile cui, obosite de atâta călcat pe suflete,
Se înfing în asfaltul fierbinte,
Dând fustei care abia acoperă coapsele
Frustrări de primadonă uitată în culise.
Kiki simte cum o picătură i se prelinge printre sânii obraznici;
A naibii să fie ea căldură!...
În depărtare se aude
Un zgomot surd de motor,
Și sufletul se repede lângă ureche,
Testează cu etalonul rafinamentului
Numărul decibelilor care decid
Dacă șoferul va avea privilegiul să primească lumina ei
În existența lui inutilă.
Cap, drumul din stânga pentru bani...
Pajură, drumul din dreapta, pentru dragoste...
Înainte, pe jos, pentru ea.
Dar pentru că asfaltul e fierbinte,
Și s-a născut stângace,
Kiki face autostopul.

PĂGÂN

Iureș pe caldarâmul încins...
Lovesc cu tălpile praful,
Într-un ritm păgân de deșert,
Îmi joacă brățări sus pe brațe
Și viața-mi tresaltă în piept.

Îți zâmbesc a rouă și soare.
Un pas înspre tine, spre noi,
E fulger în ochii tăi, și e tunet
Și dansul meu e un roi
De stele, de frunze, de zumzet.
Miroase fierbinte-a salcâm
Și păru-mi de dragoste-i umed.
Cu pleoape plecate spre fuste
Un pas către tine, un pas înapoi,
Și timpul e treacăt și vuiet.
Într-un ritm păgân de deșert
Îți joc cu suflarea pe buze.
E dans, și iubire, și iureș,
Și-n tălpi mor iubiri desuet,
Cadențe în șolduri de muze...

IN SOMNII

Ceasurile nu mai vor să îmi vorbească;
Timpul s-a întors cu fața la perete
Și îmi tace secundele, sforăind,
Dând nopții mele veleități de zi.

Viața îmi aliniază gândurile grăbite
În șiruri ordonate de pioni bicolori,
Pentru o partidă iluzorie la sfârșitul căreia
Oricum nebunul va câștiga regina.
Lustruiesc cu o bucată de suflet
Ideile mele despre oameni
Ascultând atentă bătăile inimii lor
Care parcă se aud din ce în ce mai stins.
E târziu și totuși prea devreme;
Și într-un fâlfâit de aripi multicolore
Lumina își ia avântul în rama geamului meu
În timp ce timpul ne adoarme, cu fața la perete.