Eu cred că e duminică degeaba
Când gândul îmi șoptește că e mâine luni
În mine zile suspendate își fac treaba
Și știu că mai pe seară iar o să mă suni.

O să-mi înșiri povești despre iertare,
Despre cum viața ți-e dictată circumstanțial,
Cum sâmbăta ți-e foc în care lumea moare
Și nu ai loc pentru-o ieșire în banal.

Mi-e viața un alai de sâmbete sperate
Și ne-mplinite într-un dans nebun ce-arată minunat
În mintea mea blazată trist de rochii nepurtate
Și de pantofi cu tocuri cui ce nu i-am cumpărat.

Mai bine nu mai cred că e duminică degeaba,
O să trăiesc și până-n sâmbăta divină,
Iar luni îmi va aduce poate și pretextul, și silaba,
Care atunci când vei suna, să mă rețină.

Căci voi trăi în fiecare clipă frenezia
De-a fi ceea ce sunt, nu cum vrei tu.
Voi savura sevrajul, dar și feeria
De a putea, cu zâmbetul pe buze, să-ți spun nu.