Despre mine

Fotografia mea
*** Sunt un simplu om...o medie intre ce au altii de spus despre mine si media intre ce cred ca sunt si ce as vrea sa fiu. Cred ca , la final, oricine ajunge sa isi dea seama ca nu stie cu adevarat cine este. Asta nu e relevant, conteaza ceea ce facem atat timp cat inca mai suntem aici si vrem sa fim CINEVA ***

CAUT

9 decembrie 2011

Doar niste batrani...

Batranii nostri sunt pergamente care descriu un mod de viata demult apus. Multi traiesc in trecut, ca intr-un refugiu...Sunt ca albele statui batute de vanturi si ploi, care stau marturii ale unor vremuri pe care noi, poate, nu le vom intelege niciodata. Si nu vom intelege niciodata ca daca ei nu ar fi fost, noi nu am fi existat. Ii vedem pe strada, in parcuri, pe bancile din fata blocului. Ne creaza un usor disconfort, poate, cu lentoarea lor. Ne cam impiedicam de ei in viteza noastra de a primi totul deodata, de a domina universul. Pentru ca simtim ca putem. Si ii simtim slabi. Uitam ca ei sunt asa deoarece ne-au daruit noua vigoarea lor. Ne agaseaza cu sfaturile lor, cu pildele lor... Luam in plin pragurile de sus cu aroganta tineretii noastre si ii blamam pe ei ca nu le-am vazut. Suntem proastele oua ale unor gaini intelepte, oua care cred ca pot face pui inainte de a deveni gaini.
Uitam ca ei ne iubesc...cu defectele si calitatile noastre. Le luam bunatatea ca si garantata, ca si cum ni s-ar cuveni. Credem ca avem dreptul de a ii judeca, noi, atoatepotentii autointitulati ai universului, cand de fapt ei ne permit cu indulgenta sa fim ceea ce visam ca suntem. Ii iubim pentru a creste in ochii nostri si in inima celorlalti asemeni noua, folosindu-i cu nerusinare pentru indeplinirea scopurilor noastre nobile. Ne privesc cu ochii tristi, isi inghit bruma de mandrie care le-a mai ramas si ne ofera din nou inima lor pe tava pentru a o folosi cum dorim. In nestiinta noastra, ii transformam in fachiri pentru crampoanele orgoliilor noastre.
Luptam pentru salvarea cainilor vagabonzi, aruncand la gunoiul timpului o parte din noi, prin batranii nostri. Stim ca ei vor fi mereu acolo, cand vom avea nevoie de ei, pentru a-i folosi, si cand nu mai sunt, realizam ca au lasat un gol in sufletele noastre, gol pe care incercam sa il umplem cu iluzorii cauze nobile, pentru a ne compensa prostia. Si nu reusim...pentru ca timpul este neiertator, aducandu-ne batranetea si experienta propriei noastre ignorante. Si dam vina din nou pe batrani, ca nu ne-au spus ca va fi prea tarziu.

Un comentariu:

  1. Păi de ce să ne spună dacă ei sunt dediniţia lui "prea târziu"? Şi, da... cîinii vagabonzi... Cum au reuşit să devină mai importanţi decât propriile noastre rădăcini? Suntem pentru că sunt ei nu pentru ce vom deveni!

    RăspundețiȘtergere

Nu ezitati sa va expuneti parerea, viata e scurta:)