Suntem

Orbecăim miopi prin fața fericirii, în lumină,
Îi dăm hazardului, fără oprire, vină după vină,
Ne revoltăm că viața nu are timp de scuze,
Proliferăm spre cer, rebel, acuze și acuze.

Ne mai iubim, din când în când, văzând câte-o oglindă,
Ne așteptăm ca ceilalți să ne creadă, fără să se prindă
Că suntem ce nu suntem, dar cum am vrea să fim,
Că nu ne-atinge soarta, și noi n-o să murim.

Călcăm peste mândrie, hrănindu-ne orgolii,
Când nu ne place vestea, rânjind ucidem solii,
Ne cântărim iertarea, urâm pe cât încape,
Cu jind privim iubirea, sperând să nu ne scape.

Bifăm victorii lesne, când pierderea ni-e mumă,
Mințim că adevărul pentru ceilalți e ciumă,
Spoim efervescența urâtului cu ode,
Ascundem incultura în verbe incomode.

Ne străduim nimicul să-l transformăm în merit,
Mârșav lipsim decența de orișicare credit
Ne declarăm atei, crezând că suntem genii,
În toată măreția, trăim ca niște tenii.

Noi suntem Omenirea, superioară firii,
Noi dăm cu tifla sorții, stăpânii devenirii,
Alaiul ce-ntrupează tot ce-i mai bun sub soare,
Și după noi rămâne un mop... într-o căldare.