Sub copacii plesnind a boboci

Mi-au sfâșiat iubirea maidanezii dintre blocuri,
Într-o dimineață, când mă duceam să duc gunoiul,
Îmbrăcată în trening, nemachiată,
Hăituită de privirile iscoditoare ale babelor comunitare
Printre perdelele unduind a curiozitate.

Nu știu cum, dar ea la luat-o la fugă înaintea mea,
Poate ațâțată de stolurile de porumbei de pe pavajul încins,
Le-a zburătăcit mersul indolent cu exuberanța ei
Și i-a aruncat într-un zbor șuierător
Spre copacii plesnind de boboci.

M-am simțit vinovată că mi-au înlemnit picioarele,
Grele, sudate în pământ de parcă eram o statuie
Înălțată pentru a arăta oamenilor slăbiciunile lor
Și teama de a îi iubi pe cei dragi
Cu frica durerii de a-i pierde.

Mi-au sfâșiat iubirea maidanezii, gardienii containerelor
Și stăpânii gunoaielor purtătoare de dovezi
Ale vieților ascunse sub preș de ochii lumii.
Omenirea comunitară poate sta liniștită,
Fără iubire, sunt docilă
Și ușor de aliniat pentru controlul privind calitatea.

Dar acum oricât m-aș strădui,
Oricât de bună și altruistă aș vrea să fiu,
Nu mai am cu ce iubi
Maidanezii.