În șoaptă

M-am pierdut într-un zâmbet confuz...
Trăirile nu mai au loc să umble,
Ca un Lazăr înviat din morți
Mult prea devreme pentru Judecata de Apoi.

S-au terminat lemnele de foc...
E primăvară și parcă miroase a ploi
În toate gândurile despre mare și viață;
Poate vom folosi corăbii să aprindem răsăritul.

E prea liniște în visele copiilor,
Ca și cum ar merge pe vârfuri, în șoaptă,
Să nu sperie viața și așa îngrozită
De atâția oameni care o scormonesc.

În lupta cu evantaie, noaptea e aproape
De victoria asupra baloanelor de săpun;
Le taie crâncen în două, apoi se supără
Că sunt goale de culori în interior.

Mă duc și eu să-mi lipesc fruntea
De un trunchi de copac pe care l-au lăsat în urmă
Tăietorii de lemne îmbătați de iluzia creației,
Să-i insinuez confuzia în coajă, poate trece.