Mi-am pierdut sufletul în păsări și aștept în fiecare primăvară să îl regăsesc. În fiecare răsărit mi-e dor de mine, fiecare apus îmi aduce desenele norilor ca pe o hartă. Încă mai caut, mă orientez după fiecare lumină care mă atrage indefinit într-un joc boreal de-a infinitul. Mi-am învins setea de pământ și mi-e foame de ape. Îmi răstignesc în talazuri ființa într-un dar mut pentru oameni. Din când în când, mă ridic într-un cântec stingher spre necunoscut și îl caut de clipe. Una câte una le pun în coș, și pornesc cu el pe umăr spre râu, să le spăl de rău. Îmi scutur brațele în curcubeie de rouă peste ochii obosiți ai ierbii și o întreb în șoaptă cine sunt. Și plec mai departe, fără a mai aștepta răspuns.