La geamul spitalului de nebuni

În oglinzile-nroșite de un soare-n cinci canate
Ard făcliile uitate ale unor vieți blocate
Într-un cerc ce n-are centru, și nici rază, nici tangentă,
Suprafață oarecare-ntr-o dezordine dementă.

Ochii orbi privesc cu golul unei stranii existențe
Amețind în bolul minții inutil fără esențe,
Mâini cu degete chircite bat la uși fără de clanță,
Bucurie cu speranța în sirene de-ambulanță.

Își hrănesc vidul din suflet cu iluzii de putere
Când își picură veninul pretinzând că este miere,
Intrigi țes, făcând mumie adevărul și dreptatea,
Și cu sceptrul de hârtie își proclamă majestatea.

În oglinzi față în față ei nu văd cât sunt de mici
Cred că toată-nvățătura stă-n ocară și în bici
Rânjet strâmb când au nevoie și dispreț când se cred mari
Scuipă ban lipit pe frunte preschimbați în lăutari.

Surzi sunt când fantoma morții le șoptește în ureche
Că vor fi la fel ca ceilalți, fiindcă legea e mai veche
Decât trecătoarea faimă de a fi ce crezi că ești
Pentru ei doar EU e rege, restul sunt numai povești.