Despre mine

Fotografia mea
*** Sunt un simplu om...o medie intre ce au altii de spus despre mine si media intre ce cred ca sunt si ce as vrea sa fiu. Cred ca , la final, oricine ajunge sa isi dea seama ca nu stie cu adevarat cine este. Asta nu e relevant, conteaza ceea ce facem atat timp cat inca mai suntem aici si vrem sa fim CINEVA ***

19 mai 2019

TE IUBESC

 

Te iubesc cu nesaț, te iubesc cu păcat
Într-un ieri viciat, perimat, denigrat,
Sentiment scâlciat, aclamat, demodat
Te iubesc, sacadat.
Azi te cânt, te descânt, te ador, până când
Vom dansa, vom iubi, vom trăi, într-un gând,
Vom striga, blestema, delira, rând pe rând,
Te iubesc, așteptând.
Eu iubesc să iubesc, tu iubești să trăiești,
Mă privești, când îmi ești, m-amăgești,
Ești un ghem încâlcit de povești bărbătești,
Te iubesc, mă uimești.
Te iubesc și mi-e dor, te iubesc până mor
Ești al meu, și o știi, nu e numai amor,
Nu contează ce cred, nu importă ce vor,
Te iubesc, mușcător.
Când în vene îmi curgi tumultos sau alene,
Eu te simt, tu mă simți, printre zile viclene,
Mi te iau, mi te dau, ordonat, în catrene,
Te iubesc, dezlânat, în refrene.
 
 Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Perimat

Te iubesc cu nesaț, te iubesc cu păcat
Într-un ieri viciat, perimat, denigrat,
Sentiment scâlciat, aclamat, demodat
Te iubesc, sacadat.

Azi te cânt, te descânt, te ador, până când
Vom dansa, vom iubi, vom trăi, într-un gând,
Vom striga, blestema, delira, rând pe rând,
Te iubesc, așteptând.

Eu iubesc să iubesc, tu iubești să trăiești,
Mă privești, când îmi ești, m-amăgești,
Ești un ghem încâlcit de povești bărbătești,
Te iubesc, mă uimești.

Te iubesc și mi-e dor, te iubesc până mor
Ești al meu, și o știi, nu e numai amor,
Nu contează ce cred, nu importă ce vor,
Te iubesc, mușcător.

Când în vene îmi curgi tumultos sau alene,
Eu te simt, tu mă simți, printre zile viclene,
Mi te iau, mi te dau, ordonat, în catrene,
Te iubesc, dezlânat, în refrene.

18 mai 2019

LA JUMĂTATE

 

Hai să ne întâlnim la mijloc de drum!
Tu să îmi fii negru, eu să îți fiu alb,
Să facem lumina să danseze
Printre trupurile încremenite în decor.
Hai să ne întâlnim la mijloc de drum!
Tu să te ascunzi într-un cer,
Eu să mă preling într-o mare,
Și să spălăm stelele de incertitudini.
Hai să ne întâlnim la mijloc de drum!
Eu voi aduce cu mine verdele ierbii,
Tu vei purta în buzunarul de la spate
Biletul de acces în eternitate.
Și pentru că toate au fost deja spuse,
Îmbrăcate în felurite cuvinte amețite de viață,
Toată lumea și-a spus punctul de vedere,
Hai să ne întâlnim la jumătate de drum!
 
Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Ieftin

Prietena mea e o curvă,
Își deschide sufletul pentru toți idioții,
Se vinde ieftin, bucată cu bucată,
Pentru cuvinte false.

Caută în fiecare dintre ele iubirea,
Proasta,
Ca și cum dragostea ar fi la îndemâna
Pasagerilor clandestini.

Seara își împăturește frumos viața,
Se fardează cu speranțe colorate,
Și își desenează pe buze un zâmbet
Cu degetele aspre de trăit.

Taverna înecată în fum îi știe amintirile
Doar clienții se schimbă mereu
Lăsând în urmă cuvinte cu iz de șampanie
După ce cântecul ei taie noaptea.

În fiecare dimineață naște cuvinte curate
Și le oferă pe nimic celor care au nevoie de ele;
Pentru că nu-și permit nimic ieftin,
Eu nu le spun că prietena mea e o curvă.

17 mai 2019

Iris

Visez uneori să mă topesc într-un iris,
Să treacă prin mine lumina
Când desenează în suflet
Toată frumusețea înmuiată în viață.

Rând pe rând să curgă prin mine
Gândurile copiilor când văd prima dată lumea,
Toate zâmbetele oglindite în priviri rătăcite,
Amintirile zilelor cu soare în ploi.

Să simt cum mi se preling în vene
Lacrimile izvorâte din bucurii mărunte,
Râuri vărsate în oceanul fără sfârșit
Al tuturor bătăilor de inimă nefolosite.

Aș vrea să pot acoperi irisul cu mine
Când timpul hotărăște să fie crud cu iubirea.
Rând pe rând, una câte una,
Să scurg tristețile pe un obraz de piatră.

Visez uneori, să curgă prin mine
Toată frumusețea înmuiată în viață,
Să fiu râu vărsat în oceanul fără sfârșit
Al timpului, când e crud cu iubirea.

14 mai 2019

Răsărit

Iubirea îmi înșiră trepte spre tine,
Cu fiecare bătaie de suflet pășesc,
Cu fiecare picătură de clipă.
Pe umerii mi se învârt bătăi de aripi,
Algele timpurilor îmi învăluiesc tălpile
Și maree îmi lovesc pașii
În ritmul gândurilor mele spre tine.
Închid ochii și îmi dezlipesc mâinile de pe balustrada obișnuinței
Dând drumul speranțelor către cer.
Pășesc, cu înfiorare de soartă
Spre brațele tale
Cu inima agățată de nori.

Ultima pasăre

Va veni un timp când vom căuta
Ultima pasăre care a supraviețuit spinilor,
Pentru a ne înălța spre cer visele.

Într-un ultim avânt
Va țâșni spre înalturi, liberă,
Cu un cântec spart în ecouri.

Mulțimile vor aștepta cu degetul pe trăgaci
Să își demonstreze virtuozitatea,
Cu vene încordate, tăcere de sete.

Vor izbucni aplauze, 
Odată cu zborul frânt la jumătate,
Ovațiile vor zgudui pământul.

În triumful măreției,
Ne vom îngropa visele, cucernici,
În pieptul ultimei păsări, odată cu ea.

Invers proporționali

Suntem invers proporționali,
Cu cât te apleci tu spre mine,
Cu atât mă ridic eu pe vârfuri
Să te întâlnesc.

Suntem atât de invers proporționali
Încât dacă lumina și-ar întinde aripile
Și m-ar învălui ca într-un cocon,
Tu ai rămâne întunericul din miezul lui.

Cu cât înaintez eu mai mult,
Aproape de gândul care mocnește incert,
Cu atât depărtarea ta
Devine mai ușor de atins.

Trecem mereu prin același punct
Undeva pe o linie, uneori curbă, la orizont,
Pe rând, spre cer sau spre pământ
Dar întotdeauna invers proporționali.

Cred că și atunci când am făurit universul
Eu l-am tras spre stânga, tu spre dreapta
Sau invers, e mult de atunci,
Împărțindu-l pe unu la doi, fără egal.

Tu deasupra, eu dedesubt,
Mobili,
Invers proporționali.

7 mai 2019

Pian

El își acordează pianul după ritmul respirației tale. E singurul care poate simți în vârful degetelor atingerea gândului tău, cu o acuratețe care îi imprimă în minte note picurate pe foaie ca sărutările furate pielii tale de buzele care au uitat gustul fericirii. Îți soarbe urmele pașilor când treci pe aleea de sub fereastra sa, îmbătat de aerul care vibrează în perdele cu aroma părului tău. Ești singura himeră tangibilă în intangibilitatea sa, ultimul preț plătit timpului rămas. Ești toată hohot de râs și exuberanță, când alergi printre copacii ce străjuiesc străzile udate de ploaie, cu razele soarelui învăluind umerii ascunși mângâierilor.
Visează că te învârte într-un vals nesfârșit, care îi ridică sufletul sus, sus, într-un zbor necurmat de trupul obosit.
Și se trezește în fiecare dimineață zâmbind, bătrânul muzician. Știe că și astăzi vei fi în inima lui, să îi măsori cadențele până când mâinile i se vor odihni cuminți, într-un sfârșit, pe fruntea ta, tinerețe!

5 mai 2019

Jadul ochilor ce noaptea o îmbată cu păcate eu ți-l dăruiesc, iubire, ca să faci manunchi de șoapte, din cristalul ce reflectă cântecul nemărginirii să-mi sculptezi eternitatea jos, pe coapsa fericirii... din lianele ce-mbracă pasul meu în vis fierbinte, scară să îmi faci spre cerul care dăinuie cuminte și-n ascuns de lună plină împletește trupuri goale aiurând secretul vieții printre stele căzătoare.
Buzele de doruri arse dă-mi-le să fac din ele o pecete pentru gândul ce rotește-n dans de iele zâmbete ascunse-n dorul de a te simți aproape, să-mpărțim fiorul pielii în coliba dintre ape. Să îmi fii căldura care uită gândul de furtună când a mărilor mătase volbură și-n vorbe tună tot amarul ce omoară ce a fost odată soare, tot ce litera dorinței poate scrie-ntr-o scrisoare.
Eu îți dau bucăți de soare, roua ce renaște lutul în statui ce țin pe brațe pentru tine tot pământul, să îți sprijini talpa care poart-amprenta veșniciei, când îți scrii pe lună versul în altarul poeziei...



Poem mut

Nepământean cântau privighetorile în soare
Pe când cireșii pârguiau în roze flori,
Prinzând în laț de foc a râului răcoare
Căldura șerpuia odgoane dintre nori.

Doar uneori, văzduhului pierdută adiere
Cu degete de pianistă atingea pe frunte
Toți brazii ce vegheau departe, pe un munte,
În leneșă splendoare a văii mlădiere.

Cu verde crud de iarbă, în liniștea incertă
Încremenită-n vălul ce-mpodobea o carte
Cu frumusețea lumii pictată pe copertă,
Câmpia-mbrăca zarea cu gust de puritate

Era frumos odată, ...cu primăvara, viața
Cânta în tot și-n toate, și surâdea-n tablouri,
În suflete-nsetate ades găsea ecouri
Căci visul se năștea cu roua, dimineața.

Azi nu mai este timp de contemplare
Ne măcinăm în glodul unui mâine fără dar,
Tot timpul alergăm, și tot ne doare,
Și tot sperăm că ieri nu-i în zadar.



La geamul spitalului de nebuni

În oglinzile-nroșite de un soare-n cinci canate
Ard făcliile uitate ale unor vieți blocate
Într-un cerc ce n-are centru, și nici rază, nici tangentă,
Suprafață oarecare-ntr-o dezordine dementă.

Ochii orbi privesc cu golul unei stranii existențe
Amețind în bolul minții inutil fără esențe,
Mâini cu degete chircite bat la uși fără de clanță,
Bucurie cu speranța în sirene de-ambulanță.

Își hrănesc vidul din suflet cu iluzii de putere
Când își picură veninul pretinzând că este miere,
Intrigi țes, făcând mumie adevărul și dreptatea,
Și cu sceptrul de hârtie își proclamă majestatea.

În oglinzi față în față ei nu văd cât sunt de mici
Cred că toată-nvățătura stă-n ocară și în bici
Rânjet strâmb când au nevoie și dispreț când se cred mari
Scuipă ban lipit pe frunte preschimbați în lăutari.

Surzi sunt când fantoma morții le șoptește în ureche
Că vor fi la fel ca ceilalți, fiindcă legea e mai veche
Decât trecătoarea faimă de a fi ce crezi că ești
Pentru ei doar EU e rege, restul sunt numai povești.

Este posibil ca imaginea să conţină: cadru apropiat

Mi-am pierdut sufletul în păsări și aștept în fiecare primăvară să îl regăsesc. În fiecare răsărit mi-e dor de mine, fiecare apus îmi aduce desenele norilor ca pe o hartă. Încă mai caut, mă orientez după fiecare lumină care mă atrage indefinit într-un joc boreal de-a infinitul. Mi-am învins setea de pământ și mi-e foame de ape. Îmi răstignesc în talazuri ființa într-un dar mut pentru oameni. Din când în când, mă ridic într-un cântec stingher spre necunoscut și îl caut de clipe. Una câte una le pun în coș, și pornesc cu el pe umăr spre râu, să le spăl de rău. Îmi scutur brațele în curcubeie de rouă peste ochii obosiți ai ierbii și o întreb în șoaptă cine sunt. Și plec mai departe, fără a mai aștepta răspuns.

Punct

Există în noi hieroglife uitate.
Uneori se îmbină în amintiri necunoscute,
Ne dau fiorul primei dimineți a pământului,
Apoi se ascund după o silabă rătăcită.

Nu mai știm cine am fost cândva
Când gândurile se împiedică
De ceea ce suntem, într-un dans poticnit
Printre zilele cu soare și nori.

O iubire de ici, o despărțire de colo,
Ni se amestecă toate limbile trăirii
Într-un covor țesut în culori țipătoare,
Curcubeu vopsit de un pictor boem.

Trec în cadență bătăile de inimă prin noi
Ca trenurile prin câmpiile roșii de maci,
Furâdu-ne la intervale regulate
Niște zile la schimbarea macazului.

Te iubesc, mă iubești,
Punem punct după fiecare afirmație,
Până facem o colecție
De puncte de suspensie.

Te-am iubit când tu amabil, galanton, nu mă iubeai,
M-am făcut că nu-mi văd dorul când în brațe tu strângeai
Altă fată cu cosițe și-mi spuneai că sunt a ta,
Și că ochii tăi albaștri n-o vedeau numai pe ea.

Când treceai seara pe cale și-mi spuneai la gard o vorbă,
Îmi țineam gura spurcată și-ți suflam duios în ciorbă...
Te iubeam cât toată noaptea și-ți cerșeam o mângâiere,
Înghițeam în sec când ura-mi afunda iubirea-n fiere.

Te-aș fi omorât alene, cum leoaica-și joacă prada,
Te-aș fi blestemat de bube, să ți se întindă nada,
Să nu mori până suflarea de pe buze să mi-o iei
Și să zaci pân' ți-oi aduce un anunț cu moartea ei.

Te-am iubit fi-r-aș a naibii, cu iubire de dementă
Te-am iubit atât de tare, de în viață-am fost absentă,
Și mi-am terminat iubirea pân' la primul "te doresc",
Poți să fii tu rupt din soare, acum nu te mai iubesc.

Am lipsit la orele de istorie
Niciodată nu am înțeles de ce
Profesorul mă dădea afară din clasă
Pentru că râdeam.

Nu cred totuși că râsul meu
Deranja chiar atât de tare soldații
Care dormeau uitați pe câmpiile din nord
Sau din est.

Nu cred că râsul meu s-ar fi auzit
În toiul proclamațiilor, sau că
Din cauza lui nu s-au încheiat păci
Câștigate prin abandon.

Nu știu de ce, dar râsul meu purta pecetea
Prizonierilor de război lăsați pe nedrept,
Într-un troc de carne și gloanțe,
Fără țară.

Mie istoria mi-a omorât râsul
Urcându-l pe eșafodul înălțat cu armele
Nespuse în poveștile învingătorilor
Din spatele ușii închise.

Mi-i sufletul albe aripi de lebădă
Desfăcute într-un zbor înălțat
Spre adâncul pământului.

Mi-s mâinile ofrandă facerii,
În lutul care ne modelează viața,
Mii de potire pline de noi.

Mi-s ochii oglinzi pentru iarbă
Și pentru câteva cioburi de cer
Mereu și mereu schimbătoare.

Mi-s tălpile mulaj pentru drumuri
Și pentru toate sentimentele
Pe care mi le-am călcat în picioare.

Mi-s eu însămi umbra oamenilor
Când arde în vâlvătăi aerul...
Pământul își trage un veac sufletul.

E cam târziu în noi, și ești departe,
Mi-s dezgolite tălpile de drum,
Îmi mai așezi din când în când cuvinte, ca-ntr-o carte,
Dar pagină cu pagină, ea se transformă-n scrum.

Îmi spulberi vânturile-n zbor de corbi
Pe tâmple îmi adie briza unei mări uitate
Ai pus puțin din tine-n fiecare noapte,
Dar ai uitat în zori ființa să îmi sorbi.

Îmi cântă toți copacii despre soare
Pun fruntea pe pământul încălzit de ghiocei,
Și îi aud bătaia făr' de tine, călătoare,
Pe calea fără foc și fără de scântei.

Ești Prometeu în Sisif transformat fără de voie
Când zilele-mi împingi spre culmi lipsite de culoare,
Iar timpul mi-e din ce în ce mai mult nevoie,
Și răsăritul, ca o rană, parcă doare.





Noapte

Ne-am înălțat în adânc, înainte de a ne naște...
Cuvintele ni se revarsă avid în interior
Când steaua de la hotar își cheamă stihiile
Să ne crească.

Se aprind focurile pe dealuri în amurg...
Bărbații trag de coada nopții
Pentru a o domestici, într-un spasm de pământ
Zvârcolit în bătaia copitelor.

Ne dezbrăcăm de lumină în solzi de șarpe...
În liniște, întindem tăcerile între noi
Și ne culcăm cu spatele la viață,
Cu ochii strâns închiși către vise.

Undeva peste deal se aude un plânset de femeie...
Întunericul îi învăluie în rotocoale deznădejdea,
Ca un cocon din care odată cu zorile
Își va ridica aripile într-un zbor adânc, spre a se naște.

Fiindcă știu că mă iubești

Știu că mă iubești cu ură și mă treci pe la toți sfinții,
Că de drag îți sunt obidă când sudalma-ți strânge dinții,
Că m-ai vrea frântă în două de-al tău braț, să-ți stingi văpaia,
Să n-am parte de iubire și nici de iubiți cu droaia.

Știu că dacă firul ierbii ți-ar fi semn de vreme bună
Mi-ai cânta bătuta-n coaste, și m-ai pedepsi o lună
Să-ți duc dorul alb de grijă și-ntrebări spre Cel de sus,
Să mă prăpădesc de jale, să nu știu la cin' te-ai dus.

Știu că mi-ai tocmi mândria pe un dans cu vrerea sorții,
Că mi-ai spune că-s vicleană până ai scula și morții,
Că m-ai răstigni în piață, ca să vadă orișicine
Cât de josnică-i femeia, când e rea și tu-i faci bine.

Și mai știu că dacă viața ar întoarce iarăși roata,
M-ai alege tot pe mine, pentru inimă n-ai alta
Care să îți știe voia după ochi și după pas,
Nu ar mai conta c-ai trage de la capăt ce-ai de tras.

Știu că mă iubești cu ură, și mă treci pe la icoane,
Dar când te gândești la mine ți-arde trupul în frisoane,
Fiindcă știi că numai una e făcută pentru tine,
Și-o să te iubească, proasta, de ți-e rău sau de ți-e bine.

Stau zilele în viață ca într-un coș cu margarete, din petalele cărora o țigancă oacheșă ne smulge o dată cu da, o dată cu nu, fără număr cu poate, spasmele de trăire la noroc. "Hai să-ți dau de suflet și de fericire!" strigă desculță pe ulița prăfuită de așteptări... În fustele ei largi se împleticesc furibund câini plictisiți de alergatul după roți. E bătrână țiganca, și zâmbetul ei știrb abia poate stăpâni chiștocul uitat în colțul gurii. Obosită, se așază la marginea drumului. Toate porțile sunt încuiate, oamenii au plecat să își amaneteze viața pentru trandafiri.
Cu un oftat, se ridică și pleacă, tăind peste câmp calea spre alte ulițe pustii, cu tălpile goale mângâiate de iarbă, petrecută de privirea unei fetițe, într-o fereastră. Cuminte, ea știe că nu are voie să descuie poarta străinilor.

Ode fără idol

Trâmbițele înălțate spre lumină vor razbate prin pucioasa ce îmbracă sinele cu văl de aur... La semnalul dintre neguri vor răspunde-ntru dreptate îngerii din Valea Morții... când cânta-vor veșnicia în urechi de viață moarte îndreptate spre-ntuneric, puf de aripi înalța-vor spre genunile uimirii și adâncul va răspunde cu un strigăt dens de luptă. Va intra în vâlvătaia de razboi spoit cu pace toată vraja și suflarea unei ode fără idol. Vor croi în depărtare pe cărări de soare pline pânza de păianjen care va servi ca ring de picuri pentru jocuri de culise-n care regi cu grea coroană vor trăda ai lor supuși... Le vor da fecioare trupul și o lacrimă stingheră, plată pentru măreție și mândria de a fi. Și o să te chem, iubite, să culegi din cupe harul și știința despre cum se-nvață a muri.

Eu cred că e duminică degeaba
Când gândul îmi șoptește că e mâine luni
În mine zile suspendate își fac treaba
Și știu că mai pe seară iar o să mă suni.

O să-mi înșiri povești despre iertare,
Despre cum viața ți-e dictată circumstanțial,
Cum sâmbăta ți-e foc în care lumea moare
Și nu ai loc pentru-o ieșire în banal.

Mi-e viața un alai de sâmbete sperate
Și ne-mplinite într-un dans nebun ce-arată minunat
În mintea mea blazată trist de rochii nepurtate
Și de pantofi cu tocuri cui ce nu i-am cumpărat.

Mai bine nu mai cred că e duminică degeaba,
O să trăiesc și până-n sâmbăta divină,
Iar luni îmi va aduce poate și pretextul, și silaba,
Care atunci când vei suna, să mă rețină.

Căci voi trăi în fiecare clipă frenezia
De-a fi ceea ce sunt, nu cum vrei tu.
Voi savura sevrajul, dar și feeria
De a putea, cu zâmbetul pe buze, să-ți spun nu.

Pentru un vis

Mâna ta întinsă a uitat cuțitul
Rece este teaca, vântul n-o alină
Brațele ți-s goale, fără de nălucă
Inima-ți e ațe, încâlcite-n tină.

Ți-oi atinge gândul, dinspre neființă
Unde toate cele au un rost al lor,
Vom dansa pe stele valsul neputinței,
Vom călca-n picioare pământescul dor...

Te-oi iubi cu setea buzelor în rugă,
Aripi vom întinde, veșniciei dar,
Săruta-voi tâmpla albă de chemare,
Întâmpla-voi doiul de pelin amar.

Ne-o trimite moartea înapoi în viață,
Și ne-or crește aripi, vântul să-l rotească,
Încălzi-vom plaje, da-vom zbucium mării,
Destrăma-vom cântec cârpele de ațe.

Și vei fi cu mine, fi-vom noi departe
De al neființei depănat de caier,
Tu-mi vei fi iubire, îți voi fi uitare,
Amintire fi-va-ți c-ai dorit o moarte.

Întotdeauna de două ori

Renunță la orgolii când noaptea
O epuizăm în zadar cu depărtări...
Pune-mi pe strune ultimele note
Ce au rămas suspendate în aerul încremenit
Într-o jumătate de zbor,
Și cântă-mă.

Am obosit să culeg în palme
Rămășițele umbrei tale
Din chenarul ușii scăldate în raze de soare
La care întotdeauna
Numai tu bați de două ori
Și intri.

Ia-mi neliniștea în brațe
Așază-te în fotoliu, fă-te comod,
Și taci toate cuvintele.
Eu o să te servesc
Cu un ceai dulce de pelin.

Hai să obosim noaptea de noi
Și poate mâine, când mă vei recunoaște,
Vom pune pe note o pasăre
Și îi vom cânta din toate tăcerile tale
Un cântec.

Mi-am lipit obrazul palid de pământul fără vină

Printre ani gonit-am viața în neliniște nebună
Am visat și-am strâns în brațe umbre de "a fi" furat,
Am cântat în pielea goală vrăji de-amor sub clar de lună,
Ne-am smuls părul de durere și spre ceruri am urlat.

Am împodobit azurul în culoare de doi lei
Ne-am amanetat ființa și-am crezut că suntem zei
Am făcut troc cu minciuna, am scuipat, am fulgerat,
Za cu za în lanțul morții zilele le-am aninat.

Am mai aruncat cuvinte din tăcerea anodină,
Am pictat altarul vieții cu petale de lumină
Am mai mâzgălit în soare gânduri pline de culoare
Și-am sperat că facem parte din esența ce nu moare.

Am făcut un circ terestru, cu un zel de primadone
Șantajând eternitatea cu licori de beladone,
Tot sperând că lipsa noastră va lăsa în lacrimi soarta
Că ne stau în așteptare clipe una peste alta.

Mi-am lipit obrazul palid de pământul fără vină
Și l-am sărutat smerită, eu, un simplu boț de tină.
Când va șterge pașii noștri de pe fruntea sa ridată
Să își amintească, totuși, c-am trecut și noi, odată.

două perechi de foarfece ar fi de ajuns
cu una să tai valul care nu mă vrea
în adâncul mării hrană pentru pești
și cu cealaltă să îmi tai venele
si să dau roșul lor unui râu
într-o tentativă sănătoasă de a-mi spăla
viitoarele păcate

o să pun o sfoară cu tinichele
între mine și cer
să mă anunțe când vin îngerii să îmi ridice
trupul mutilat de atâta viață
și să îl arunce în iad

o să îmi vopsesc fața în negru
să creadă că am ars foc etern
într-un ideal
și o să iau un măr în gură
nu e nimic înghit viermii și tac
să închid cu el poarta raiului să nu mai fugă
poeții în el.

hai că e târziu de-acum pentru pescăruși
și pentru regrete eterne
unde sunt foarfecele?

Și toate rolurile mele sunt fluturi trași spre lumânare

Pe piele-mi cade-amarul sării ce contura odată marea, pe plaje galbene nisipuri îmi îmbătau înfierbântarea, alunecau pe umeri șaluri de vânt încolăcit de alge, prin ochii verzi luceau în zare îndepărtatele catarge.

În lună litere îngăimă vechea poveste despre viață, stau înșirate-n vise dalbe, mărgele sparte pe o ață, speranțele că totul trece și că iubirea-n veci nu moare, doar dusă pe aripi spre ceruri de albe păsări călătoare.

Nu-mi vii, și-n zdrențe se destramă iute noaptea, un șal uitat pe-o bancă, toamna, printre frunze, adie vântul rece dinspre fila care-ncheie cartea...În gandul meu ești numai cald, alint și buze.

Și pietre îmi sfâșie tălpile ce au uitat iar drumul, în urne pe-ndelete uitarea-și cerne scrumul, pe umeri port aripi de rouă tot mai grele... Iar plouă, iar e soare, iar ninge peste ele.

Ți-am legat la glezne lanțuri

Când mi te-am răpit, fecioară, mi-am încarcerat iubirea
În oglinda unor vise ce m-au frământat cu setea
Unor mâini care degeaba pipăiau doar fericirea...
Căci tristețea își pusese de demult pe om pecetea.

Ți-am legat la glezne lanțuri atârnând de aur grele
Am crezut că astfel pașii îți vor fi numai ai mei
Ți-am pictat pe sâni cu raze toate dorurile mele
Și ți-am pus pe frunte mirul cu miros de flori de tei.

Mi te-am așezat icoană în altarul de orgolii,
Visele ți-am pus sub sticlă, de rezervă pentru mâine,
Când păși-vom împreună pe străduțe cu magnolii
După gard lătrând, letargic, amintirea unui câine.

La urechi ți-am pus mirarea unui cântec deșănțat
Și drept colier cules-am roua florilor de mac
Să-ți adoarmă-n veci revolta, într-un gând catifelat
Despre ce-o să fie mâine, ce-o să faci, ce o să-ți fac.

Când mi te-am răpit, fecioară, n-am gândit că vei fi tu
Îndârjirea-ntruchipată în virtutea purității,
N-am crezut că orice-aș face, tu pe buze ai doar nu,
Că vei fi sublim tăcere, eu, simbolul durității.

Stau acum și fac bilanțul, mă-ndoiesc că e pe plus,
Am rămas fără speranță, eu te-aș mai păstra o vreme,
Că oricât aș vrea, tristețea că ești tot cum te-am adus
Îmi revoltă lent mândria, și orgoliul parcă geme.

Doi pe doi

Omenirea strânge potcoavele de cai morți
Dintre morminte...
Sporadic, câte o babă mai aprinde o lumânare
Pentru sufletele care își aprind o țigară după gard,
Batjocorind-o.

Copiii murdari, cu muci la nas, cerșesc pentru părinții lor...
Nu vor mâncare, mănâncă destulă bătaie
Preventiv, în contul momentului viitor în care nu vor ieși bine
La monetar.

Două străzi mai încolo, fetele colorate
Își plimbă marfa sub privirile pofticioase ale devoratorilor,
Cu disperarea scurgându-li-se în dâre încărcate de facturi
Odată cu dungile groase din jurul ochilor.

Un domn își umflă pieptul plin de mândrie
Pășind țanțoș pe aleea cimitirului, satisfăcut că și-a cumpărat un loc în rai
Cu numele scris pe peretele bisericii
La ctitori.

Îngerii șerpuiesc în coloană, cu aripile grele de vină
Spre adâncul pământului încărcat de oseminte,
Cărora nimeni nu le mai știe nici numele,
Nici rostul.

Tu cheamă-ți șerpii, Evă

Degeaba-mi ceri să-ți pun un diagnostic
Mi-e timpul lent, și aer parcă n-am,
Mi-am terminat răbdarea, am devenit agnostic
Și viața o privesc sporadic, de la geam.

Nu am răspunsuri, am doar întrebări
Le adresez în fugă, nu mai aștept concluzii,
O iau iar de la capăt, gândesc printre frustrări
Și caut panaceul ce vindecă iluzii.

Tu nu mai aștepta să mă întorc la tine,
Trăiește și iubește, nu căuta, femeie,
În dansul fericirii nu-i loc și pentru mine
Îmbrățișa-voi focul, aștept doar o scânteie.

În arderi de lumină mi-oi cufunda aleanul
Și setea de iubire voi arunca în hău,
Ești doar iubirea mării, caci martor mi-e oceanul
C-am săvârșit păcatul de-a fi numai al tău.

Hai, cheamă-ți șerpii, Evă, și lasă-mă să trec
În ochii tăi persistă cunoașterea și raiul
Fără regret și vaiet aș vrea să mă petrec
Și clipei de-așteptare nu vreau să-i mai știu graiul.

Poate

E frig.
O iarbă crudă care se teme să fie
Verde.

Au venit berzele.
Cuibul regăsit nu mai are brațe primitoare
Pentru viitorii pui.

Niște păsărele bezmetice cântă.
Trilurile rătăcite zac aruncate pe ici, pe colo,
Cu teamă.

Gainile se ouă.
Viața inutilă din gălbenușuri este aruncată
În post.

Căldura e rece.
Poate este, sau poate nu este
Primăvară.

Pelin

Ascund în buzunar o dragoste nebună...
O să o dau bacșiș unui cobzar trăznit
Când taina nopții tale va-ndrăzni să-mi spună
Că-n viața asta scurtă stă totul în iubit.

Să-mi cânte-n strună luna, cu stelele perechi,
Să îmi înec amarul într-un pahar cu vin,
Când cântecul de jale-mi răsună în urechi
Cu un elan habotnic să mă prefac pelin.

Să vină vagabonzii, să-mi ceară socoteală
Pentru-ale tale buze, sorbite pe-nserat
Să-mi rupă-n pumni obrazul...și-așa, în amețeală,
Eu voi găsi răspunsul durerii din ficat.

O dragoste nebună ascund în buzunar
Tu nu vei ști vreodată ce tare m-a durut...
Pelin a pus pe strune, în noapte, un cobzar,
Și cu amarul clipei, iubirea mi-a trecut.

Cuvintele sunt puii sării uscate-n plete de sirene

Să-mi dai scrisorile-napoi, n-ai înțeles de ce uitarea e îngropată în cuvinte... Să-mi dai un vis, și înc-un vis, tot dorul meu țesut cuminte între pereții unei vieți cernute-n gânduri și abis. Am spart clepsidrele și fumul s-a-mprăștiat peste corăbii vopsite-n albul dimineții cântate-n van de toți poeții. Un zâmbet stă să se întâmple, să-mi dai și râsul din mirarea unei câmpii de margarete, și dansul frunzelor jucate de vântul cald de miazănoapte, până ce timpul nu-mi va pune ninsoarea clipelor pe tâmple. E azi minutul veșniciei, când cerul își deschide poarta, un cor îmi va cânta ființa și vieții voi deprinde arta. Te voi chema când fericirea va accepta să-mi fie nună, când voi găsi doar adevărul în toată rana de minciună. Să-mi dai scrisorile-napoi, să nu mai știi ce este vina de-a fi statuie fără păsări și noapte pentru zile negre, sau nemișcare pentru haos în toată facerea minunii de-a iubi. Cuvintele sunt puii sării uscate-n plete de sirene, iar truda de a fi eu marea n-a meritat măcar o clipă nici dragostea, nici depărtarea. Să-mi dai scrisorile-napoi, cu ele voi seduce zarea, iar de mai vrei ceva din mine...tu poți să îmi păstrezi uitarea.

Dimineața

Se preling ceasurile topite
Într-o ceașcă de cafea uitată pe marginea patului
Când te-ai ridicat brusc, debusolată,
Și ai fugit să iubești.

Nu mai știi ce să faci
Cu atâția fluturi roind perpendicular spre inima ta,
Iscă cicloane cu aripile,
Îți ridică praful în ochi.

E un conflict între tra-la-la
Și rațiunea de a fi o femeie rece și eficientă...
Dragostea nu vrea să se încadreze într-o adolescență
Trădată de oglinzile pe lângă care treci.

Nu știu, draga mea, la ora în care noaptea
Mușcă bucăți din cer, tu speri
Într-un joc al nebunilor scăpătați
De sub umbrela lui Dumnezeu.

E cam frig afară, dacă tot ai plecat,
Strânge-mi câteva puncte cardinale
Să îmi îmbeți cu ele simțurile,
Dar să nu uiți să îmi stingi lumina.

Când se face agale dimineață iar,
Scoate-mi timpul din cafea!

Cântec

Eu te iubesc, iubire, ca râul lin o piatră
Ca o petală roua în raza ei de soare,
Ca pâinea caldă scoasă copiilor din vatră,
Ca fruntea-mbrobonată, a umbrelor răcoare.

Te mai iubesc și maine, cum te-am iubit și ieri,
Așa cum își iubește plugarul brazda lată,
Cum înflorește lumea, pe rând, în primăveri,
Cum dăinuie și astăzi tot ce a fost odată.

Mi-e dragostea de tine în vântul ce vuiește,
Ca farul, o lumină pe vreme de furtună,
E cântecul de leagăn ce frica ogoiește
Fetițelor bălaie, când fulgeră și tună.

Când vei veni acasă cu aripile arse
Îți voi turna în palme șuvoi de apă rece,
Voi răsturna spre soare butoaiele întoarse,
Că vine iarăși toamna, și iarăși totul trece.

Cabaret

Cu tine, mi-am făcut în suflet o sală de spectacol.
În fiecare zi, mortal, dărâmi orice obstacol
Și-aștepți cu sala goală aplauze nebune,
Ovații fără număr și zumzet în tribune.

Femeie de serviciu, eu mătur coridoare
De resturi de iluzii, odoare de splendoare,
Te las să-ți numeri teancul de cuceriri discrete
Și-ntorc pios icoana cu fața la perete.

De vise și de planuri, mersi, am tolba plină,
Aș vrea să-ți văd tupeul și ziua, pe lumină,
Când soarele răsare, atunci eu sunt stăpână,
În jocul cu realul, sunt vrabia din mână.

Nu mă vrăjești cu ochii și mierea de pe buze...
În fața mea trădarea nicicând nu are scuze,
Ia-ți traista de baloane și stilul desuet,
În sala de spectacol n-am loc de cabaret.

A fost odată, undeva, în lumea aceasta minunată, o fetiță care avea un vis. Ba nu, mai multe vise, care, unite exact pe conturul lor, se făceau un vis mai mare. Le ascundea de oameni în adâncul sufletului. Din când în când, le mai scotea cu evlavie, le admira pe toate părțile, le mai lustruia cu mâneca hainuței până luceau oglindind în culori scânteietoare viața din jurul ei.
Când se simțea mai curajoasă, și le împletea în codițele ei bălaie și ieșea pe stradă, cu un zâmbet misterios pe buze, pentru că nimeni nu știa de ce îi strălucea părul atât de tare. Nimeni nu o întreba despre visele ei. Părinții munceau din zori și până seara, și parcă n-ar fi știut din ce cuvinte să le plămădească pentru a le arăta și lor. Oricum nu aveau timp, decât pentru o mângâiere fugară pe creștet, în timp ce fetița mergea după ei prin casă, spunând vrute și nevrute, înainte de culcare.
În fiecare dimineață, fetița se trezea cu sufletul colorat de visele ei. Toată ziua le găsea câte un loc de joacă: ba în niște baloane înălțate în aerul mirosind a viață, ba pe aripile unor fluturi multicolori, ba între petalele florilor încărcate de rouă.
Când lumea a început să devină tot mai cenușie în jurul ei, fetița a luat visele și le-a ferecat în mintea ei. Ar fi durut-o sufletul să vadă cum le dispar culorile...
S-a luat cu crescutul, cu viața, cu oamenii, și a uitat de visele ei.
Cândva, își va aminti că este fetița cu codițe bălaie, și visele știu asta. Abia așteaptă să îi vadă căldura înmugurind în ochi. Căci viselor le este dor de zâmbetul ei dulce și misterios 🌺

Pe umeri îmi coboară doi îngeri rătăciți,
Unul e gri, ironic, și unul alb ca neaua,
Ei știu că eu îi simt, cum stau așa, smeriți,
În fiecare dimineață, în timp ce-mi beau cafeaua.

Cel alb îmi susură, în gând, să fiu lumină,
Să nu cârtesc, să nu-mi arăt revolta
Și din pahar, să văd mereu doar partea plină,
Adâncul de mă cheamă, eu să-l înving cu bolta.

Cel gri îmi spune-n șoaptă, pervers, insinuant,
Că pentru el de mult este fumat subiectul,
Să fii tot timpul bun e cert extenuant,
Și nu se știe dacă apuc să văd efectul.

Iubirea nu-i completă de n-are și tristețe,
Nici viața vreo valoare fără un strop de rău
Noi stăm în cercul vieții, amară frumusețe,
Și suntem diferența dintre înalt și hău.

Cafeaua-i neagră, tare, iar între alb și gri,
Aleg să fiu eu însămi, cu bune și cu rele,
La urma urmei, totuși, nimeni nu poate ști
Cât din sfârșit e "veșnic", cât "oale și ulcele".

Să nu-mi pleci

Tu să nu pleci...
Să-mi lași doar lespezile reci
Și ghimpi de flori pe frunte.
Să nu mă lași să fiu un troc
Pentru toți cei ce nu au loc
De frumusețe pe pământ,
Să nu-ți fiu cânt...
Să-mi lași viorile să-mi cânte
Un vals din dragoste fior
Să crească, și din al meu dor
Să-mi faci un pod, ca peste ape
Lumina să se spargă-n șoapte
Cu un acord.
Tu să nu-mi pleci...
În jurul de-ntuneric solitar
Tu-mi ești amnar...
Când ploaia cade-n fiecare loc
Din care-mi pleci,
Tu minte-mă că-i foc de Prometeu...
Când dezgolită-n fața ta sunt eu
Tu să nu pleci.

Cât te iubeam

Tu m-ai iubit? Ha, ha, nu cred!
În tine nu pot să mă-ncred,
Și doară n-o să mă reped
Să m-amăgesc cu vise.
Că tu de gură îmi ești bun
De stau, trei zile pot s-adun
Și tot aș mai avea să spun
Cuvintele promise.

Nu ți-a fost dor de ochii mei,
Dar minte-mă, dacă mai vrei
Să cred că doare cifra trei,
Să știu c-am fost o proastă!
Din pasul stelelor pe cer,
Să-nvăț curând să nu mai sper
În sentimentul efemer,
Că nu-s decât o coastă!

Cât am iubit, tu nu iubeai,
Cu vorbe dulci mă amăgeai,
Și-n toate câte le spuneai,
Eu îți eram doar jocul.
Ia-ți mările, și prin furtuni,
Găsește malul cu nebuni,
Trăind minciuni după minciuni,
Iubirii află-i focul!

De fiecare dată când gândurile mele
O iau razna spre tine
Inima îmi bate de două ori, roșu.

Mi se pare că am semnat
Înainte de a mă naște ție
Un pact defăimător cu răbdarea.

Ai niște ochi de blestem dulce
Care mă fac să îmi doresc
Să le dau ferestrele în lături
Și să te inspir adânc.

Mă zăpăcești de parcă la sfârșitul lumii
Vom fi noi doi pe o arcă
Și nu vom ști ce insulă să căutăm
Printre ape.

Să știi că atunci când îți bat
De două ori în suflet
Mi s-au terminat respirațiile disponibile
Fără tine.

În șoaptă

M-am pierdut într-un zâmbet confuz...
Trăirile nu mai au loc să umble,
Ca un Lazăr înviat din morți
Mult prea devreme pentru Judecata de Apoi.

S-au terminat lemnele de foc...
E primăvară și parcă miroase a ploi
În toate gândurile despre mare și viață;
Poate vom folosi corăbii să aprindem răsăritul.

E prea liniște în visele copiilor,
Ca și cum ar merge pe vârfuri, în șoaptă,
Să nu sperie viața și așa îngrozită
De atâția oameni care o scormonesc.

În lupta cu evantaie, noaptea e aproape
De victoria asupra baloanelor de săpun;
Le taie crâncen în două, apoi se supără
Că sunt goale de culori în interior.

Mă duc și eu să-mi lipesc fruntea
De un trunchi de copac pe care l-au lăsat în urmă
Tăietorii de lemne îmbătați de iluzia creației,
Să-i insinuez confuzia în coajă, poate trece.

Personal, parcă

Când îmi fac bilanțul fericirii,
Pe tine te număr de două ori,
O dată cu plus, pentru iubire,
O dată cu minus, pentru dor.

Mi-ai șters amintirile, doamnă,
Cu o explozie efervescentă
Mi le-ai expulzat din minte
Și mi-ai pus în loc un puzzle din tine.

Mi-ai făcut inima țăndări, doamnă,
Și ai umplut gavanosul gol
Cu diverse tipuri de dor
Așezate unul peste altul.

Statistic, ești femeia ideală,
Mă păstrezi într-un echilibru perfect.
Existențial, mi-ai înnebunit balanța
De tine.

Personal, parcă te-aș mai vrea.

M-am săturat de tine, prințul meu, ia du-te tare
Spre iubirea fără pată ce te macină-n picioare
Și-ți înfoaie, iluzorii, mari regrete de artist,
Că-i statuie fără tine și că-n jur totul e trist!

Dacă vrei, te-ngrop în lacrimi și suspine-ntretăiate,
Îți arunc rapid vreo două, trei, ocheade zvăpăiate,
Dau din gene și fac plinul de orgoliu masculin,
O sensibilă maestră în eternul feminin.

Dar n-am timp pentru tâmpenii, te iubesc și-atâta tot,
Nu mă doare nici în paișpe de ți-o iei iar peste bot,
C-o să umbli cu privirea rătăcită iar prin casă,
Nu mai am răbdare, gata, ia mai du-te și mă lasă!

Mă iubești, dar parcă nu e tot ce-ai vrea tu de la soartă,
N-aș putea fi eu aceea și nu mi-aș dori, nici moartă,
Ia-ți bagajele și pleacă, am o viață de trăit,
O să uit eu pân' la urmă că ai fost, și te-am iubit.

Tu

Mi-ai aprins în păr luceferi și mi-ai pus pe umeri stele,
M-ai încins cu marea neagră, mi-ai făcut din nopți mărgele,
Mi-ai cântat în șoaptă vise și mi-ai desenat pe piele
Pentru fiecare clipă hieroglife din poeme.

Te-ai jucat când lumea-n flăcări sta să cadă peste noi,
Tot ce e în legea firii, tu ai împărțit la doi,
Mi-ai pus verde de câmpie în privirile mirate,
Mi-ai prelins în suflet, dulce, taina clipelor furate.

Mi-ai purtat în palme pasul când cărarea era spini,
Dorul lacrimilor mele ai știut cum să-l alini,
Mi-ai schimbat în soare norii și mi-ai pus în suflet zarea,
Ai fost malul ce oprește pentru valuri căutarea.

Tu ești tu, un zbor de fluturi ce răstoarnă universul,
Stânca ce oprește vântul și oprește lumii mersul,
Cel ce dă luminii sensul și-o răsfrânge în culori,
Tu, doar tu îmi pui în zâmbet cântec de privighetori.

Suntem

Orbecăim miopi prin fața fericirii, în lumină,
Îi dăm hazardului, fără oprire, vină după vină,
Ne revoltăm că viața nu are timp de scuze,
Proliferăm spre cer, rebel, acuze și acuze.

Ne mai iubim, din când în când, văzând câte-o oglindă,
Ne așteptăm ca ceilalți să ne creadă, fără să se prindă
Că suntem ce nu suntem, dar cum am vrea să fim,
Că nu ne-atinge soarta, și noi n-o să murim.

Călcăm peste mândrie, hrănindu-ne orgolii,
Când nu ne place vestea, rânjind ucidem solii,
Ne cântărim iertarea, urâm pe cât încape,
Cu jind privim iubirea, sperând să nu ne scape.

Bifăm victorii lesne, când pierderea ni-e mumă,
Mințim că adevărul pentru ceilalți e ciumă,
Spoim efervescența urâtului cu ode,
Ascundem incultura în verbe incomode.

Ne străduim nimicul să-l transformăm în merit,
Mârșav lipsim decența de orișicare credit
Ne declarăm atei, crezând că suntem genii,
În toată măreția, trăim ca niște tenii.

Noi suntem Omenirea, superioară firii,
Noi dăm cu tifla sorții, stăpânii devenirii,
Alaiul ce-ntrupează tot ce-i mai bun sub soare,
Și după noi rămâne un mop... într-o căldare.

Vânt în lună

E vânt în lună, noaptea mea, plopii ne freamătă între ramuri, agonizant ni se preling pe frunze petele de rouă și adancimea pare inocentă depărtare.

Pământul se revoltă, uruitul rece ridică umbre ude pe gleznele ierbii și parcă întinderea are gust de tăiș. Au uitat amintirile despre coasă ropotele de flori.

Arde luna, noaptea mea, spânzurată la gâtul unui nebun cu zâmbet știrb. Mi-e frică să n-o scape și țin sub ea un vas cu apă neîncepută.

E vânt în lună, dimineața mea, și acele ceasurilor au un motiv întemeiat să o ia razna printre ore. Leagănă-mă cu ziua ta, lasă-mi păsările să se trezească și pune-le pe ele în ramurile plopilor.

Ia-mă în brațele tale și strânge-mă tare, acoperă-mă, pitește-mi temerile în ochii tăi, pentru că e vânt în lună, chiar dacă eu nu mai știu.

Azi crucile gem de povara durerii,
În lemn, e bătută povestea în cuie,
Vibrează nervuri în realul părerii
Că pași grei spre ceruri poteca o suie.

Azi iar trece pruncul prin hula mulțimii
Și iar spinii sapă în răni care dor,
Umil plânge trupul, ofrandă asprimii
De-a fi doar iubire în lumi care mor.

Și iar omenirea adună păcate
Nu-i pasă că astăzi e-n sânge zidit.
Cu robe și măști I le pun iar în spate,
Iar ouăle roșii devin doar un mit.

Azi crucile gem de povara durerii,
Noi punem în gânduri bătăi cu urzici,
Oțetul ni-e fală, și știm rostul mierii
Când vrem să nu vadă cât suntem de mici.





Redundant

Sunt eu, un solitar, banal și incomplet.
Joc viața cum mă joacă ea pe mine,
Aleg, ofer, trișez, mai dau o dublă dintr-un set,
Mai plâng, mai râd, mai viețuiesc prin tine.

Îmi cresc copacii uneori din tâmple, ilicit,
Și mă mai dor din când în când regrete,
Sub pieptul meu, întotdeauna neclintit,
Se-adăpostesc, în cuib, noiane de egrete.

Când setea mă doboară, mișelește, spre apus,
O domolesc încrâncenat, perseverent, cu sare.
Mi-s buzele uscate...parcă, parcă nu-s
Întregi fără mătasea mâinii tale.

Îmi cresc liane-adesea fără rost, din palme,
Mi se revarsă redundante echinocții în artere
Și îngropat adânc, ascuns sub lave calme
Mi-e cordul, una peste alta, ghem de ere.

Sub copacii plesnind a boboci

Mi-au sfâșiat iubirea maidanezii dintre blocuri,
Într-o dimineață, când mă duceam să duc gunoiul,
Îmbrăcată în trening, nemachiată,
Hăituită de privirile iscoditoare ale babelor comunitare
Printre perdelele unduind a curiozitate.

Nu știu cum, dar ea la luat-o la fugă înaintea mea,
Poate ațâțată de stolurile de porumbei de pe pavajul încins,
Le-a zburătăcit mersul indolent cu exuberanța ei
Și i-a aruncat într-un zbor șuierător
Spre copacii plesnind de boboci.

M-am simțit vinovată că mi-au înlemnit picioarele,
Grele, sudate în pământ de parcă eram o statuie
Înălțată pentru a arăta oamenilor slăbiciunile lor
Și teama de a îi iubi pe cei dragi
Cu frica durerii de a-i pierde.

Mi-au sfâșiat iubirea maidanezii, gardienii containerelor
Și stăpânii gunoaielor purtătoare de dovezi
Ale vieților ascunse sub preș de ochii lumii.
Omenirea comunitară poate sta liniștită,
Fără iubire, sunt docilă
Și ușor de aliniat pentru controlul privind calitatea.

Dar acum oricât m-aș strădui,
Oricât de bună și altruistă aș vrea să fiu,
Nu mai am cu ce iubi
Maidanezii.

Am pătruns în gândirea unei fete în trend, printre buze, poșete și rochii. Mi-am aprins o țigară și tern, i-am privit în adâncuri doar ochii, m-am sucit, m-am lăsat de toți sfinții din ceruri, am țipat, și am plâns, am rugat. E un lanț însăilat de iluzii și țeluri, "nu știu ce" și răspunsuri bizare, într-un fel de a fi complicat. E un gol plin de cânt și candoare uitată, un "ceva" ce a fost inedit altădată. E un tot încrustat în povestea cu zâne, tot un vis reluat, o cadență în seva credinței de mâine. E un dans deșucheat din reviste de modă, de un alb perimat, existență comodă. E iubire vândută în imagini voite, ca biserici pictate cu turle spoite, e un joc ancestral de-a nevasta cu soțul într-un jar inutil după ce s-a ars rostul. Tot ce e mai frumos într-un gând fără teamă, un avânt spre un zbor când o zare te cheamă. E frumos amalgam de trăiri și speranță într-o lume cu cont și tarif pentru viață. Trandafir în deșert, în nisip fără oază, o lumină departe pe un cer fără bază. Mi s-a stins nefumată țigara-n scrumieră... ochii ei calzi mi-au zâmbit și-a plecat să trăiască din mers, efemeră.

Cam la jumătate de solfegiu distanță
De frunzele îmbătate într-o rotire fără centru
Mi-am aliniat cuvintele fără soț,
Unul alb, unul negru.

Pe drum am împrumutat o cană cu apă
De la o femeie ce își scosese broboada
Și stătea cu fața ridată îndreptată spre soare,
Scăldată în lumină.

Mi-am numărat cartușele, impar.
Mi-am numărat sentimentele, par.
Mi-am răcorit fruntea, am oftat,
Am vărsat apa în țărână.
Poate le-o fi sete celor duși.

Tare mai ard umbrele... viața...

Am pus cartușele la chimir pentru zile mai bune,
Am încuiat sentimentele în seif
Și am dat drumul cuvintelor în lume
Unul alb, unul negru.

Am păstrat totuși un cartuș.
În pumn, impar.
Nu se știe totuși
Ce va fi, când va fi...

Nebuna satului


Ea e cea despre care nu se va vorbi
Niciodată la știri.
Lumea mioapă nu va trebui niciodată
Să își șteargă lentilele ochelarilor de cal
Și să îi cerceteze cu o curiozitate morbidă
Baierele desfăcute ale vieții.

Ea e nebuna satului.
Privește cu ochi luminoși copiii care o batjocoresc
Și strânge cu respect resturile de mâncare
Pe care i le aruncă mamele lor
Peste gard.
Le știe inima, dar le-a luat în sufletul ei.

Îi cunoaște și pe bărbații lor
Care îi bat noaptea în poartă, speriind-o,
Sau o înghesuie în gardurile dărăpănate,
Încercând să îi fure un sărut,
Cu forța duhnind a băutură ieftină.
Și mai știe că duminica, la biserică, o vor privi disprețuitori.

Despre ea nu se va vorbi niciodată la știri.
Ea e nebuna satului, fântână în care oamenii își aruncă
Toată urâțenia, apoi tac, cu mâna dusă la inimă
Și privirea ridicată spre cer.
Despre inocență nu se vorbește la știri,
Nici despre blândețea nebunilor.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Ore

Oftatul șoselelor din rărunchii nopții,
Foșnetul pungilor purtate de vânt,
Zbuciumul frunzelor captive în coroanele copacilor,
Norii întunecați în rotocoale de ceață;
Plânsetul strident al unui copil speriat de umbre,
Cântecul unui cocoș,
Răsăritul,
Ochii tăi.

Nu te-aș mai

Nu te-aș mai iubi zilele acestea...Parcă mi s-au terminat gările în care te-am tot așteptat, cum am zis, îmbrăcată într-o rochie roșie și cu un șarpe drept cingătoare.

Știu gustul tuturor cafelelor răcite din barurile care veghează metalic alinierea liniilor ce nu mai sfârșesc odată într-o intersectare spasmodică, scrâșnet de fiare încolăcite.

M-am săturat să văd zâmbete nedumerite când întorc capul în fugă, uimiți, toți străinii în care te caut și în care te strig.

Am obosit să îmi facă inima tumbe de fiecare dată când aud fluierul impegatului, țipătul strident care îmi pune spasme în
tâmple și îmi alungă încă o zi în "a fost".

A trecut și ultimul tren. Descalț pantofii ai căror tocuri mi-au nenorocit gleznele și desculță mă îndrept spre undeva. Zâmbesc. Mă gândesc că poate ți-e frică de șerpi.



Raze

Mi-a căzut greu la inimă lipsa ta.
Se făcea că era soare într-o noapte
Și eu nu te găseam
Să îți arăt razele din buzunar.

Ai fi putut ghici câte raze am la spate,
De fapt, chiar dacă nu ai fi ghicit
Răspunsul tău ar fi fost corect
Doar pentru a vedea zâmbetul din ochii tăi.

Mi-a căzut greu la suflet lipsa ta.
Se făcea că eu te iubeam
Când tu dormeai încleștând pumnii
În somnul ei.

Ai fi putut ghici câte raze am la spate...
Eu m-aș fi prefăcut întotdeauna că ai ghicit,
Pentru că și atunci când nu-mi ești
Ascund la spate raze, să ți le arăt.

Paiațe

Cuvintele au rostul lor.
Cele rubiconde nu pot fi aruncate
Așa, la întâmplare, în lume,
Pentru că se rostogolesc
Și stârnesc hohote de râs,
Ca paiațele cu fețe triste
De la colțul străzii,
Care se mint singure
Că zâmbetul lor chinuit
E izvorul amuzamentului trecătorilor.

Nici cuvintele mari
Nu pot fi manevrate de oameni mici.
Îi vor strivi sub greutatea lor
Și tot ele vor fi mai apoi
Acuzate de crimă.

CAUT