Poem mut

Nepământean cântau privighetorile în soare
Pe când cireșii pârguiau în roze flori,
Prinzând în laț de foc a râului răcoare
Căldura șerpuia odgoane dintre nori.

Doar uneori, văzduhului pierdută adiere
Cu degete de pianistă atingea pe frunte
Toți brazii ce vegheau departe, pe un munte,
În leneșă splendoare a văii mlădiere.

Cu verde crud de iarbă, în liniștea incertă
Încremenită-n vălul ce-mpodobea o carte
Cu frumusețea lumii pictată pe copertă,
Câmpia-mbrăca zarea cu gust de puritate

Era frumos odată, ...cu primăvara, viața
Cânta în tot și-n toate, și surâdea-n tablouri,
În suflete-nsetate ades găsea ecouri
Căci visul se năștea cu roua, dimineața.

Azi nu mai este timp de contemplare
Ne măcinăm în glodul unui mâine fără dar,
Tot timpul alergăm, și tot ne doare,
Și tot sperăm că ieri nu-i în zadar.