A fost odată, undeva, în lumea aceasta minunată, o fetiță care avea un vis. Ba nu, mai multe vise, care, unite exact pe conturul lor, se făceau un vis mai mare. Le ascundea de oameni în adâncul sufletului. Din când în când, le mai scotea cu evlavie, le admira pe toate părțile, le mai lustruia cu mâneca hainuței până luceau oglindind în culori scânteietoare viața din jurul ei.
Când se simțea mai curajoasă, și le împletea în codițele ei bălaie și ieșea pe stradă, cu un zâmbet misterios pe buze, pentru că nimeni nu știa de ce îi strălucea părul atât de tare. Nimeni nu o întreba despre visele ei. Părinții munceau din zori și până seara, și parcă n-ar fi știut din ce cuvinte să le plămădească pentru a le arăta și lor. Oricum nu aveau timp, decât pentru o mângâiere fugară pe creștet, în timp ce fetița mergea după ei prin casă, spunând vrute și nevrute, înainte de culcare.
În fiecare dimineață, fetița se trezea cu sufletul colorat de visele ei. Toată ziua le găsea câte un loc de joacă: ba în niște baloane înălțate în aerul mirosind a viață, ba pe aripile unor fluturi multicolori, ba între petalele florilor încărcate de rouă.
Când lumea a început să devină tot mai cenușie în jurul ei, fetița a luat visele și le-a ferecat în mintea ei. Ar fi durut-o sufletul să vadă cum le dispar culorile...
S-a luat cu crescutul, cu viața, cu oamenii, și a uitat de visele ei.
Cândva, își va aminti că este fetița cu codițe bălaie, și visele știu asta. Abia așteaptă să îi vadă căldura înmugurind în ochi. Căci viselor le este dor de zâmbetul ei dulce și misterios 🌺