Urăște-mă cu pânzele sus, în amurg

 

Urăște-mă cu pânzele sus, în amurg,

Marea-ți răpește din timp și din viață,

Adună-mă-n pumni și fă-mă să curg

În noduri de fum înșirate pe ață.

Te caut cu tălpi schingiuite de stânci,

Alge-mi trădează sub pași neclintirea.

Deșir dor de tine în nopțile-adânci

Și zile ucid așteptându-ți venirea.

Departe îmi ești, sus la far e-ntuneric...

Făclia e stinsă de vânturi și ploi,

Copacul uscat pare un râs cadaveric

Și bezna-mi inundă cu jar ochii goi.

Te caut în suflet, și parcă-i pustiu,

Golul imens îmi înghite speranța,

Urăște-mă cu pânzele sus, dar fii viu,

Și lasă iubirea-ți să-mi fie instanța.

De timpul veni-va și fi-voi tăcere,

Doar marea și farul vor ști așteptarea,

Apropie-ți tâmpla de valuri, și cere

Iubirea de tine să-mi fie iertarea.