Ești ce ești, și-atât

 

Când te-nvață sărăcia cum e treaba cu prefața la romanul fericirii, sufletul nu-i o paiață ce-o machiezi precum ți-i toana, și-i arunci cinci bani de-o bere și doi mici la o tarabă. Că de tâțe și de pulpe geme lumea unde mintea e prilej de bășcălie și de întâlniri pe seară la o cioacă-ntre vecine, de pahare cu măsline și de icre de scrumbie cu pretenții de caviar...

Urlă-n stații troleibuze cu vedete-n devenire, toate coapte și cochete, și cu teniși în rucsac...rage-n ele măreția, și de tatăl se spetește să le facă bani de școală și de-o viață, tot un drac! Toate, buze poleite ca ceaunele vândute de țigăncile-nflorate pe la piețele domnești, mers îngenuncheat de tocuri ce n-au amintiri recente despre vraja gleznei fine și canoane femeiești, gureșe și îmbrăcate ca de nuntă pentru club, umplu străzile de triluri și-și ascund sub nurii candizi aspirații de sucub.

Cum spuneam mai sus, de suflet, nu-i o zdreanță ce-o arunci când e nevoie, și apoi, când viața-ți trage țeapa, o cârpești... că degeaba-n cor de babe la biserici faci "pomene", și-n genunchi podele ceruite de credința altor fete, nevedete, lustruiești. Timpul trece, viața curge, pietrele-ți rămân de gât, ortodocșii n-au răboaje dizolvate-n indulgențe, ești ce ești, și-atât.