Pledoarie

 

Instanță onorată, permiteți să mă-nclin,
Să-mi dați cu apă-o cupă, mi-s buzele venin,
Mă dor în tâmple sorii, și-mi bate-n piept aleanul,
Tot plumbul în picioare și-a revărsat oceanul.

Azi m-ați chemat la bară să apăr Poezia,
Dar nu-mi găsesc Cuvântul, și am făcut prostia
De a uita pe unde mi-am rătăcit curajul
Și teamă mi-e că sorții îi este astăzi pajul.

Privesc în jur... în loje poeți s-așază roată,
Închiși în pure sfere, s-au distanțat de gloată,
Și docți își etalează, imberb, condescendența,
Căci prăfuite tomuri le-atestă excelența.

În boxă-i Poezia, sărmana, acuzată
Că-i îmbrăcată-n zdrențe, și-o râde lumea toată,
Că n-are vorbe-alese, și nici rafinament,
Nu strălucește-n aur pe-al lumii firmament.

Că umblă cu săracii, analfabeți și proști,
Și e atât de simplă, de nu o recunoști
În limba învechită când calm alină dorul,
Sau când în mâna-i slabă ridică-n cer toporul.

Eu nu-s Poet, Mărită, și nici nu-s Dumnezeu,
Dar înțeleg ce spune, și nu o zic doar eu,
O știe și sărmanul, și truditorul gliei,
Copilul ce coboară din leagănul prunciei...

O știe și fecioara ce plânge din iubire,
O știe și bătrânul dând Domnului slăvire,
Și mama care cântă de leagăn dulce cânt,
Soldatul care cade cu fruntea în pământ.

Eu o iubesc, Mărită, că e în suflet zbor,
Al mării dulce freamăt sub aripi de cocor,
Pe creștet mângâiere când sufletu-i cernit,
Și pentru fericire e râs nestăvilit.

Instanță onorată, permiteți să mă-nclin,
Am încheiat cuvântul, părerea mi-o mențin,
Regină-i Poezia, chiar simplă și modestă,
Și zdrențele sunt demne cât timp Ea e onestă.

98