În plan secund

 

Am fost doar un sufleur când alții au pus în scenă povestea vieții mele, și-au dat aere de regizori și mi-au tăiat cu linii roșii, apăsate, pasajele de fericire din scenariul mototolit la capete, pe care l-am tot ținut sub pernă de când eram mică. Mi-ar fi plăcut ca tu să fii prințul, nu călare pe un cal alb, dar măcar o broască, acolo, să am iluzia că vreodată te-i preface într-o minunăție care să îmi învețe inima ce e galopul. Nah... te-au îmbrăcat în pantaloni mulați, mov, deasupra gleznei, ți-au drapat cămașă roz înflorată peste pieptul gol, fin ca un fund de bebeluș, ți-au rimelat genele lungi, tremurătoare și te-au aruncat în mijlocul scenei, fără selfie făcut, ca între lei. M-a durut puțin inima, când te-am văzut atât de pierdut...nesigur de efectul brizei aerului condiționat asupra coafurii tale, și aproape că am zvâcnit din spatele decorului să te mângâi pe obraz și să îți spun că o să treacă. Noroc că nu era o broască în plan, că mai trebuia și un psihanalist, care să trateze atacurile tale de panică, și pe ale lui, trei sferturi de ore-viată.

Până s-au contrazis ei, până au căutat batista pe care a uitat-o Othello acum câteva sute de ani, și din care mai adia, vag, un aer masculin, am apărut eu. Brunetă cu ochi căprui, că blondele-s proaste și verdele nu dă bine în lumina reflectoarelor... În noua eră a feminismului progresist blondele sugerează pe deasupra și fragilitate, sunt lipsite de forță și conferă femeii o imagine negativă, de unealtă.

M-am consolat cu ideea că mi-au rămas măcar dialogurile personajelor și adnotările despre decor. Fals. Nu prea am înțeles dacă eu eram prințul sau tu... dacă ar fi trebuit să fie un cal sau un crocodil, dacă eu merg la coafor sau tu mergi, dacă lumea e tot aceasta sau trăim pe o navă spațială. Dar sigur era că viața mea nu s-a ridicat la nivelul creatorilor.

Până să apuc să spun două vorbe, m-au dat afară, că suflam prost. În plan secund.