Ți-am legat la glezne lanțuri

Când mi te-am răpit, fecioară, mi-am încarcerat iubirea
În oglinda unor vise ce m-au frământat cu setea
Unor mâini care degeaba pipăiau doar fericirea...
Căci tristețea își pusese de demult pe om pecetea.

Ți-am legat la glezne lanțuri atârnând de aur grele
Am crezut că astfel pașii îți vor fi numai ai mei
Ți-am pictat pe sâni cu raze toate dorurile mele
Și ți-am pus pe frunte mirul cu miros de flori de tei.

Mi te-am așezat icoană în altarul de orgolii,
Visele ți-am pus sub sticlă, de rezervă pentru mâine,
Când păși-vom împreună pe străduțe cu magnolii
După gard lătrând, letargic, amintirea unui câine.

La urechi ți-am pus mirarea unui cântec deșănțat
Și drept colier cules-am roua florilor de mac
Să-ți adoarmă-n veci revolta, într-un gând catifelat
Despre ce-o să fie mâine, ce-o să faci, ce o să-ți fac.

Când mi te-am răpit, fecioară, n-am gândit că vei fi tu
Îndârjirea-ntruchipată în virtutea purității,
N-am crezut că orice-aș face, tu pe buze ai doar nu,
Că vei fi sublim tăcere, eu, simbolul durității.

Stau acum și fac bilanțul, mă-ndoiesc că e pe plus,
Am rămas fără speranță, eu te-aș mai păstra o vreme,
Că oricât aș vrea, tristețea că ești tot cum te-am adus
Îmi revoltă lent mândria, și orgoliul parcă geme.