Mi-i sufletul albe aripi de lebădă
Desfăcute într-un zbor înălțat
Spre adâncul pământului.

Mi-s mâinile ofrandă facerii,
În lutul care ne modelează viața,
Mii de potire pline de noi.

Mi-s ochii oglinzi pentru iarbă
Și pentru câteva cioburi de cer
Mereu și mereu schimbătoare.

Mi-s tălpile mulaj pentru drumuri
Și pentru toate sentimentele
Pe care mi le-am călcat în picioare.

Mi-s eu însămi umbra oamenilor
Când arde în vâlvătăi aerul...
Pământul își trage un veac sufletul.