Pe umeri îmi coboară doi îngeri rătăciți,
Unul e gri, ironic, și unul alb ca neaua,
Ei știu că eu îi simt, cum stau așa, smeriți,
În fiecare dimineață, în timp ce-mi beau cafeaua.

Cel alb îmi susură, în gând, să fiu lumină,
Să nu cârtesc, să nu-mi arăt revolta
Și din pahar, să văd mereu doar partea plină,
Adâncul de mă cheamă, eu să-l înving cu bolta.

Cel gri îmi spune-n șoaptă, pervers, insinuant,
Că pentru el de mult este fumat subiectul,
Să fii tot timpul bun e cert extenuant,
Și nu se știe dacă apuc să văd efectul.

Iubirea nu-i completă de n-are și tristețe,
Nici viața vreo valoare fără un strop de rău
Noi stăm în cercul vieții, amară frumusețe,
Și suntem diferența dintre înalt și hău.

Cafeaua-i neagră, tare, iar între alb și gri,
Aleg să fiu eu însămi, cu bune și cu rele,
La urma urmei, totuși, nimeni nu poate ști
Cât din sfârșit e "veșnic", cât "oale și ulcele".