Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

 

Ești o clepsidră, femeie,
Prin care timpul își scurge nisipurile.
Simți cum ți se lipesc indisolubil pe șolduri
Firele de praf ale existenței,
Înecate în zile și nopți.

Îți cântă în suflet, femeie,
Toate anotimpurile care și-au scuturat praful
Peste viața ta,
Ți-au presărat părul cu diamante,
Ți-au pus coroană de lumină pe frunte,
Și te-au zidit într-un poem.

Visele ți-au aninat copii de brațe,
Puncte de echilibru precar în pașii pe sfoara vieții.
Amesteci lacrimi și zâmbete în potirul speranței,
În timp ce soarele îți mai arde o zi pentru lună,
Și-ți mai ia un dor pentru cer.

Căci ești o clepsidră, femeie,
Prin care trăirea își scurge iubirea.
Simți cum ți se lipesc indisolubil de inimă
Privirile fugare ale trubadurilor uitați de soroc
La fereastra depărtărilor tale.

Pământul îți sărută pașii
Când îl mângâi cu tălpi trudite de drum;
În șoaptă îți curg tainele firii pe tâmple,
Ești argintiu de tăiș într-un dans printre lupi,
Cu glezne tăiate de mărăcini.

Și ești clepsidră, femeie,
Lumea întreagă va exploda când te vei sparge.
Păsările se vor ridica zbucium de aripi în zenit,
Când te vei scurge secundar în pământ
Pentru a deveni un nume pe o piatră.

Să taci în cuvinte și să strigi în tăceri

AMINTIRI PENTRU RAI

 

Mâine am programare la psiholog,
Să îmi țineți pumnii!
O să mă conecteze la mintea mea,
Cu tot cu suflet,
Și o să îmi scurtcircuiteze toate amărăciunile,
Durerile, dezamăgirile și deziluziile.

O să îmi facă o cameră specială,
Un purgatoriu pentru visele cărora nu le-am dat viață,
Unde o să se purifice ele singure, silitoare,
Trecând iar și iar prin prisma amintirilor.

Acum încerc să găsesc o ascunzătoare bună
Pentru iubiri, doruri, și baloane de săpun,
Îmi trebuie să i le dăruiesc lui Dumnezeu,
La Judecata de Apoi, când o să râdă în barbă,
O să îmi facă parșiv cu ochiul,
Și-o să le ia la schimb pentru Rai.

Cât îmi țineți voi pumnii, strâns,
O să mai iau o gură de lume,
Să simt cum îmi aleargă prin vene
Verile cu soare și verdele pădurilor!

DIMINEAȚA

 

Un oraș pustiu, cu inimi frânte,
Rătăcit la limită de viață;
Oameni cu chipuri dezgolite de lumină
Aleargă într-o cursă nebună spre o fericire
Căreia nu îi știu rostul.

Nu au timp să își zâmbească unul altuia,
Strâng la piept sacoșele de rafie
Pe fundul cărora au pitit printre zarzavaturi
Visul unei vieți încărcată de râsete,
Ca pe o cutie a Pandorei în care nu mai știu ce au pus.

Blocurile pătate de ploaie șiroaie
Le înfundă pașii în anonimat,
Mici colivii aliniate soldățește întru ordine,
Insectar avid de imagini și amăgiri, numerotate,
În care viața mai adaugă uneori câte un exemplar.

Precupețele își strigă cu voce stridentă
Promisiunile de satisfacție, pe monede
Cumpărate de la soartă cu ani,
Bucăți de viață oferite în sacoșe de plastic,
La promoție.

În gălăgia de gânduri și forfota dimineții pierdute,
Doar câte un strigăt cristalin de copil
Mai sparge liniștea asurzitoare,
Dar oamenii mari îi curmă revolta, grăbiți,
Și îl îndreaptă spre banca unde va învăța să devină exponat de succes.

VIS

 

Cred că am o altă lume ascunsă sub pleoape...
Probabil ochii mei o pot vedea doar noaptea,
Când inima își alină bătăile și gândurile aleargă
Herghelii de cai sălbatici pe câmpiile cerului.

Nu îi pot auzi sunetele, e ca un film mut
În care s-au pierdut din existența aceasta agitată
Culorile pastelate și lumina florilor de mac
Privirea caldă a mamelor și oglinzile apelor.

În fiecare seară îmi împachetez trăirile zilelor
Și le așez ordonat pe scaunul de la marginea viselor,
Beau un pahar de uitare, închin copilul din mine,
Și duc mâna la inimă, pentru cei care nu mai sunt.

Uneori închid ochii cu frică de întuneric
Pentru că nu știu ce mă așteaptă dincolo,
Dar de fiecare dată îmi iau inima în dinți, și îmi zic:
Hai, că n-o fi mai rău decât mâine, lumile trec...

Noiembrie

Aș iubi, dar sunt prea tânăr, doamnă!
Și clipele mi-s reci de-atâta vânt,
Un anotimp îmi plânge-n suflet ploaia,
Pe note-mi pune ploaia trist cuvânt.

Ca un nebun aș alerga pe cerul verde
Cu stele presărate-n roi de flori,
Ți-aș dărui și soarele, și luna,
Ți-aș scrie-n calendare sărbători.

Dar mi-e departe, doamnă, fericirea,
Și buze mă înseamnă cu păcat,
În brațe de bacante îmi caut nemurirea,
Sub pas de clipe-i timpul, sub șoapte îngropat.

Rămâi în visul meu, frumoasă doamnă,
Aleargă-mi inima, îmbracă-mă în spini,
Alungă-mi norii, risipește-mi nemurirea,
Păstrează pentru mine jerbele de crini.

Căci te-aș iubi, frumoasă doamnă, cu venin,
Pedeapsă pentru florile de mai
Sub frunze verzi de iulie copac,
Dar e noiembrie, și plouă... și eu tac.

Rugă

 

Doamne, de auzi chemarea unei lumi pierdute-n vid, strigă-ți îngerii acasă, dă-le aripi noi, strălucitoare și trimite-i armaghedon de lumină în sufletele oamenilor. Pune florilor arome de-amintiri din alte lumi, dă copiilor lumina unor vieți închinate trăirii, îmbracă toți copacii în gândurile tale și împrăștie cocori peste lacrimi.
Pe bătrâni nu-i naște-n chin, sunt deja bătuți de vânturi, dă-le pași de mirare în verdele vieții și șterge-le fruntea de întristări cu tihna mâinilor bătătorite de muncă.
Fii soare-n diminețile cețoase, și ploaie pe buze arse de sete; Sădește culoare și veselie în femei, nu regrete, împletește în firea lucrurilor tainele ascunse ale nemuririi și lasă tristețea gaj pentru fericire.
Iubește-ne. Și dacă nu ne poți iubi doar atât cât merităm, încuie porțile raiului, uită soarele pe cer de-a v-ați ascunselea cu luna. Și taci.
Ne-om descurca noi cumva să ne întoarcem la tine.

 

Când te trec pe la icoane îmi îndrept spre cer chemarea, norilor le cer uitarea, stele-nfig în zori, piroane... Lacul în oglinzi lovește, se aruncă-n râuri marea, zbor de grâne-mbată zarea, apă focul plămădește, și îmi bate-n tâmplă sensul când te trec pe la icoane, și-n cascadă de canoane se răstoarnă universul...
De în rugă se îngână incantări de mult uitate, îți iau dorurile toate și sărut a sorții mână. De te strig cu șapte sensuri, șapte pietre-n apa sorții, să-mi descânți fiorul morții, viața să o-mbraci în versuri. Să mă uiți la o răscruce când în noapte visul trece, vântu-i iute, piatra-i rece, dorul doare... și se duce.

INCOMPLET

 

Am întârziat la nașterea mea.

Nu știu cum, dar lumina nu a ajuns la timp

Să îmi arate intrarea în lume,

Și am ratat momentul.

Când am ajuns, în sfârșit,

Cu sufletul bătându-mi în tâmple,

Eram deja mare, trei zile și trei nopți,

Și ursitoarele uitaseră ce mi-au ursit.

Acum stau aici, în lume, mai alerg uneori,

Pun întrebări despre soarta mea unor posibile iubite,

Mai întreb cerul, dar de fiecare dată

Îmi aruncă ostentativ câte un nor în față.

Mă așez pe o piatră din piatră de râu

Și privesc soarele din pete de soare;

Îmi cârpesc ființa cu câte o amintire,

Și îi promit câte un vis, momind-o spre desăvârșire.

Bântui prin viață incomplet,

Cu sufletul însăilat într-o iubire,

Și vânez fericirea cu arme de catifea,

Imperfect.

 

 

 

 

Condițional optativ

Ți-aș iubi singurătățile în căușul palmei, distanțe învelite în dor ce acoperă ochii timpului, tușe ușoare, ca urme de egrete în zbor.

Ți-aș atinge cu degete calde murmurul vieții, aș duce mâna la frunte, la inimă, apoi mi-aș înălța privirea spre depărtări, punți ridicate între lumile noastre.

Ți-aș proteja sufletul cu ploaie de frunze, și pe fiecare în parte aș săruta dorințe, răvașe trimise către zări, într-un salt de curcubeu rămas fără roșu.

Te-aș iubi fără noimă, într-o doară, sentimente desculțe prin ploaie de vară, cu margarete la urechi și plete zburătăcite de vânt.

Te-aș ascunde sub o piatră la margine de râu, aș însemna locul cu ghindă înfiptă adânc în pământ, și aș aștepta până când iubirea ta pentru mine va crește stejari.

 

Oameni buni, să știți că internetul nu e instrumentul de măsură al lui Dumnezeu pentru credința oamenilor. Toate imaginile sclipicioase, cu cruci și icoane, nu îl impresionează deloc. El nu primește notificări.
Am auzit și am citit atât de mulți "Doamne ajută!", după fiecare propoziție, încât cuvintele și-au pierdut esența, au devenit un automatism. Un prieten al meu vorbea de fariseism. Abia acesta e fariseism, parada credinței. Acest concept, eminamente spiritual și personal, este aruncat în derizoriu. Eu nu consider că trebuie să folosești numele Domnului pentru toate prostiile. Ca un leitmotiv devenit tic verbal, pronunțat sau scris indiferent de circumstanțe și indiferent de starea sufletească. Cred că o convorbire cu Dumnezeu, într-o rugăciune sau pur și simplu într-o stare de profunzime cu El trebuie să conțină acel "Doamne ajută!", pentru că te adresezi Lui, nu are niciun sens logic să vorbești cu un om și să îi spui lui "Doamne ajută!".
"Doamne ajută!" a devenit o modă, care este mai mult imagine decât sentiment. Și, din nefericire, Dumnezeu nu crede vorbe goale, ci pe cele asociate faptelor, gândurilor și sufletului.
Invocând numele Domnului în deșert nu ne apropiem mai mult de El, ci ne îndepărtăm.
Ca și în cazul faptelor bune, care își pierd valoarea atunci când intervine orgoliul de a le face cunoscute, dar un nivel mult mai profund, e mai important ce crezi fără să arăți decât ce arăți altora pentru a te legăna în iluzia credinței.