Despre comunicare

 Comunicarea eficientă este acel tip de comunicare perfectă, în care mesajul este înțeles identic de către toți receptorii. Practica ne demonstrează că pentru a fi așa, ar trebui ca această comunicare să fie realizată "in vitro", fără factori care să influențeze în niciun fel mesajul. În realitate însă, nu este așa. Mesajul este distorsionat de filtrul realității subiective a receptorului. Pentru că receptorul are propria stare la momentul comunicării, propriile concepții, nivel de educație, convingeri, percepții, experiențe de viață, așteptări. De exeplu, doi receptori pot interpreta absolut diferit același mesaj, în funcție de percepția pe care o au despre persoana care îl transmite. Nivelul de simpatie față de aceasta va trasa modul de abordare a mesajului, negativ sau pozitiv. Subconștientul asociază în fracțiuni de secundă informația primită cu experiențe anterioare, pentru a îl valida, în mod inconștient. Comunicarea online prin text este prejudiciată mai ales prin lipsa limbajului non verbal. Nu putem vedea ochii celui care comunică, mimica, limbajul trupului. De aceea, mesajul poate fi mult mai puternic distorsionat decât în comunicarea față în față. Un mesaj simplu și direct poate fi interpretabil, în lipsa semnelor de punctuație. De asemenea, emoticonul servește la înlocuirea limbajului non verbal, și sugerează receptorului intenția celui care transmite mesajul.
Subiectivitatea interlocutorul joacă așadar un rol foarte important în receptarea mesajului. Luând în considerare acest lucru, vom înțelege de ce niciodată două persoane nu vor percepe aceeași realitate în mod identic.

De profundis

 

E plină lumea de poeți
Ce mișună prin vers, răzleți,
Amușinând, părând isteți...

Împiedicați de poale lungi,
La nas cu greu poți să le-ajungi,
Ca moartea strofei să alungi.

Că ei sunt zei din cer căzuți,
De-ți vine sceptrul să li-l...muți
Dacă îi iei la bani mărunți.

De muci nu mai încape har,
Și bunul simț, plecat hoinar,
Bea trist pahar după pahar.

E plină lumea de nerozi,
Și se-nmulțesc, ai dracu' plozi,
De-i stau la rând prostiei, cozi.

Fir-ar al naibii el Poet,
Că el se mișcă mai încet
Și pare lumii desuet!

Trăiască spusul de nimic,
Și-aplaudacul, mare, mic,
De lingușeală, nu mai zic!

Cât viermuiesc ipocrizia,
Și prostului îi țin tichia,
Ne moare naibii Poezia!

Miros de portocale

Miros de portocale, așezat grămadă în brațele copilăriei cu ochi strălucitori, ace de brad sclipind în lumina lumânărilor, mere și nuci jucând v-ați ascunselea în coșuri scăldate de colind. Un sentiment nedefinit, ca un salt al inimii, inexplicabil prin noutatea lui primenită în fiecare an, anticipare, exaltare, mirare, așteptare. Bucurie curată, reîntoarcere în timp, gânduri alergând către cei dragi cu nerăbdare, și către cei care nu mai sunt cu tandrețe și nostalgie. Frenezia de a fi, aroma îmbătătoare de cozonac și friptură, care învăluie lumea în "acasă". Dor de liniște, împlinire, pace. Lumini jucăușe înălțate până aproape de lună, ger tăios cu obraji îmbujorați și desene de abur pe oglinda lumii. Chiote cristaline printre nămeți, lovindu-se și ricoșând din oameni de zăpadă cu o cratiță așezată șăgalnic pe-o parte, și morcov obraznic sfidând albul din jur. Două mâini sufocate de mănuși, împreunate, tânjind după căldura atingerii. Fulare care învelesc zâmbete, zăpadă scârțâind ca o ușă secretă spre amintiri. Un cerșetor cu un zâmbet știrb mușcând dintr-o bucată mare de plăcintă cu brânză. Iubire.

Și atunci, voi păși

 

Cândva, tu nu vei mai fi aici
Să îmi lipești stele pe tălpi,
Nu vei mai face să curgă mări
Prin sângele meu.
Ochii tăi vor privi alt verde-albastru
Și gândurile tale se vor încurca
În alte alge, șiroind, violet,
În apusuri.
Pe stânca albită de vânturi
Așteptărilor mele arvunită
Se vor răstigni doar tăceri
Oglindind jar de nisipuri pustii.
Freamătul altei plaje va adăposti
Dansul nebun al chemărilor
Ce se vor contopi, amalgam,
Într-un ghioc.
Îmi vei cere să îți arăt, pe lună plină
Drumul iubirii tale către nesfârșit,
Cu ochii arzând de dorurile
Care-mi strigau cândva trupul.
Iar eu voi picura lacrimă verde
De ochi, de deochi, adăugând
Două bucăți uscate din inima mea,
Murmurând cânt de descânt
În vânturi turbate de vremuri.
Apoi voi deschide ușa, ca o șoaptă,
Și voi păși în uitare.

Pentru că sunt om

 

Mă încălzesc la focul din ochii copiilor,
Ca o pisică ce toarce în bucurii fosforescente
Rostogolul motoceilor de pluș de pe covor.

Mă întristează golul din ochii mamelor
Care și-au lăsat pruncii undeva, departe,
La distanță de o viață de suflet.

Mă nedumerește răutatea oamenilor,
Ca o întrebare nerostită ce nu te lasă să dormi
Atunci când oboseala te doboară în insomnii.

Mă iubește setea de viață a bătrânilor,
Care au uitat că trupul i-a trădat cândva
Și dansează imaginar valsuri în săli de bal.

Mă mor zi cu zi deznădejdile cerșetorilor,
Care își negociază cu destinul clipe,
Într-un joc de-a alba-neagra cu foamea.

Și, pentru că sunt om, îmi fac o cunună
Cu toate aceste sentimente,
Și sper că Dumnezeu o va zări în mulțime.

Tic-Tac

 

Tic-tac, tic-tac, tic-tac.
Păpușile mecanice se rotesc în cerc
Pe o șină metalică, rece ca iarna
Ce le-a furat strălucirea.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Cheile se învârt în lacăte ruginite
Cu scrâșnet de urlet de lup
Pierdut printre nămeți la asfințit.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Oasele scârțâie a bătrânețe de brazi
Uitați de topor sub lumina lunii,
Scânduri fără rost de căldură.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Pendulele ceasurilor aleargă spre vârf
Într-un final de crescendo
Al clipelor care se scurg în trecut.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Inimile se izbesc și se resping ritmic,
Puls în zigzag dement
Internat anual în ospicii.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Zile și nopți se rostogolesc,
Bulgări de zăpadă aruncați copilărește
În barba timpului din noi.

Tic-tac, tic-tac, tic-tac
Desfacem cadouri ambalate multicolor,
Și ne amăgim sfârșitul
Cu acadele învelite în amintiri.

Dulce-amar

 

Tu m-ai iubit în frunze reci de toamnă
Agale, printre ropote de ploi,
Prin vânturi iureș alergând spre iarnă
În galben de sfârșit, ce mirosea a noi.

Eu te-am iubit căldură de pe urmă,
În soarele ivit stingher de după nori,
Și n-am gândit la dorul care curmă
Înalt avânt din zboruri de cocori.

Tu m-ai iubit în clipa efemeră
Dintre suspin și lacrimă-mirare,
În cântec de privighetoare prizonieră
Salvată de a armei reci cătare.

Iubire fără rost și fără de-nceput,
Amară miere în al timpului pocal,
Pierduți într-o durere care n-a durut,
Speranțe frânte printre cioburi de cristal.

Ne mai zărim acum, fugar, printre oglinzi
Și umbre ale celor ce n-au fost,
Doi trecători ce-au încercat, timizi,
O vagă evadare din anost.

GÂND DE COPIL

 

M-am rugat
Cu obrazul lipit de ciutura fântânii,
Într-o copilărie,
Să nu se termine lumea
Și să nu plece oamenii dragi.

Cu gând de copil m-am rugat,
Și cu drag de verdele copacilor,
Cu frică de Dumnezeu, și iubire,
Cu ochii plecați spre pământ.

Mi-au rodit primăverile ani,
Și verile mi i-au luat câte unul,
Aruncându-i în toamne cu ploi
Iernilor geroase și albe.

Ciutura fântânii nu mai este de mult,
Apele au secat, și pământul nu mai rodește...
Însă au rămas verile și iernile, care îmi spulberă anii,
Eu, care mă rog să nu se termine lumea și să nu plece oamenii dragi,
Și Dumnezeu.

REGRUPARE

 

Seara mânca alene lumina
Întinsă languros peste un deal,
Cu cotul sprijinit de tâmpla unei cetăți
De piatră.

Visele căutau un loc de înoptat,
Departe de cazărmile cu paturi de fier
În care viața le măsura intransigentă
Consistența.

Copacii fremătau de păsări
Amăgite de soare cu veșnicia unui zbor,
Cu aripile înverșunate spre un cer
Care nu mai era al lor.

Timpul se odihnea pe o piatră,
Ca un soldat întors de pe front
Cu clipele mutilate de gloanțele nașterilor
Convalescente în vieți.

Orele alergau bezmetice către orizont,
Cu găleți pline de roșul apusului,
Să primenească ziua iluziilor pierdute
Pentru plecarea fără onoruri în ieri.

Doar cerul se învelea stoic cu nori de întuneric,
Înțepenit în piroanele rugilor oamenilor,
Rămas fără soare în condiții vitrege,
Cu o raniță de vieți la picioare.

IARNĂ

 

Azi ninge și ți-e ceață, de cer ți-s umezi pașii, ca într-o catedrală se-nalță uzi copacii, iar aeru-i fierbinte, apasă-n frunze clipe, în ropot lent de tobe se tânguiesc cuvinte.

În zare se zărește prin pâclă luna plină, nebună de-așteptare, cu pas ca de felină, prelinge noaptea neagră pe trena ei de nimfă, apoi aprinde stele, eternă și cuminte.

La mal de lac plâng sălcii, pe ape umbra trece, cutremurând în luciu amare patimi, rece, fântânile revarsă adâncului revoltă, în scorburi sorb norocul prezis pe-a lumii boltă.

În focul lumânării adânci credințe joacă, în crucea de pe piept al mâinii șuier sapă, lumini și umbre-aleargă în pletele bălaie, cu cap plecat de patimi un suflet se despoaie.

În seara ce se stinge alunecând agale spre-al nopții dulce murmur, în liniște și pace, iubirea se înmoaie și lasă loc visării, strigând în șoaptă stinsă puterile chemării.

Sub pleoape îți renaște povestea de demult, și firul întregește un ghem ascuns sub lut, și plouă, și e ceață, în suflet ți-e lumină, în ropot lent de tobe el inima-ți închină..

Ca într-o catedrală se nalță uzi copacii, și stele-aprinde-n noapte, eternă, luna plină.