***

 

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Pașii obosiți îmi poartă prin abisul neputinței zambet de copil, cânt și mângâi printre gratii toate hohotele smulse și închise între ziduri de nimicul care-nghite luna-ntr-un azil. Ia, Mărite, și răstoarnă coșul fără de povară! Este greu și îmi apasă peste ochii de lumină, iară lumea e prea plină de minuni închipuite, nu mai pregeta, Slăvite, pune mâna și îndoaie timpul, să ne dai din nou grădina ce ne-ai luat-o pe un măr. Dacă-ți amintești, pe șarpe tu ni l-ai lăsat în inimi, să ne muște cu o moarte, știm că îți suntem datori...

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Dacă tălpile-mi sunt goale, oare pot simți dreptatea, sau uimirea, sau credința că va fi drumul cel bun? Cine-mi spune că iubirea pentru cei asemeni mie este fără de păcat? Uite, eu îți stau în soare, să nu-mi spui că m-ai uitat!

Mărăcinii mi-au rupt poala, mi-au crescut pe glezne aripi care au uitat să zboare, pentru că mi-ai pus pe umeri greutatea de-a fi om. Lasă-mă să fiu Cuvântul ce învață să creeze firea cea fără de pată, dă-mi căldură, să învălui pe cei dragi ca-ntr-un cocon.

Nu mai ponegri mândria, cei căzuți în hăuri tulburi au nevoie de credința că îți place demnitatea, că nu le-ai uitat menirea pe când fruntea neplecată le-a fost soră cu dreptatea.

Eu te las acum, Tărie, că am drumuri de ales, sorțile amestecate au nevoie de-nțeles. Să-mi promiți că-mi lași lumina și că nu vei lua copiii să îi pui printre minuni, sunt doar Eva ce renaște ca să-ți scrie despre viață în papirușii postumi.

O femeie cu un zâmbet la răscrucea dintre lumi.

 

 

Joc de cuvinte

 

Numai tu, numai eu, ce să fac, pot să tac

Într-un fel, infidel, detașat, fără țel

Iarăși tu, iarăși eu, doi actori fără trac

Tot legați, tot negați, în același bordel.

Totuși tu, totuși eu, fără cer, fără foc,

Ne mișcăm, ne lovim, ne trișăm inutil

Joc timid, inocent, într-un timp fără loc

Incitant, dezolant, fără rost și futil.

Flăcări ard, trup amar, te iubesc, revanșard

Te urăsc, amețesc, cât trăiesc, te doresc

Te-a luat, nu te-am dat, te-am păstrat, gând bastard,

Doi actori, încadrați într-un timp pitoresc.

Te urăsc.

 

 

ROMÂNIA

 

Haideți să vă spun ce am învațat eu la școală! Țara noastră, România, are un drapel. Care simbolizează tot ce înseamnă ea, patria noastră! Identitatea de neam, valorile, cultura, credințele, obiceiurile, limba, cugetul, nu în ultimul rând istoria și lista ar putea continua la nesfârșit. Culorile nu sunt alese întâmplător. Semificația culorilor este aceasta: albastru reprezintă culoarea cerului senin, galbenul este nuanța ogoarelor mioritice și roșu este reprezentat de sângele vărsat de ostașii români pe câmpurile de luptă. Cerul e libertatea, galbenul e bogăția, roșul este amintirea sacrificiilor făcute de predecesorii noștri pentru a le câștiga și a le păstra.

Ești român doar atunci când îți pui țara pe primul loc și nu uiți niciodată cine ești și de unde vii. Nu "românica". Nu "țară de căcat". Nu "popor de proști". Toți cei care vorbesc de rău această țară, și cetățenii ei, nu se ridică la nivelul onoarei de a fi priviți ca români. Oamenii nu au doar drepturi, au și obligații. Una dintre ele este aceea de a îți cinsti țara. Nu e suficient să te naști în România pentru a fi român, nici să ai părinți români.

Eu îmi iubesc țara! Cei care o ponegresc beneficiază de disprețul meu profund. Nu sunt o proastă pentru că trăiesc în România, cum nu sunt o proastă pentru că detest fariseii și trădătorii!

Cei care se simt lezați de această postare sunt liberi să mă șteargă din lista de prieteni. Eu aleg Romania, iar astăzi o să îi ofer votul meu, pentru ceea ce este ea. Patria românilor. Și pentru că vreau să rămână Romania!

 

 

Eu viață, tu poezie

 

Alunecăm în același timp prin viață,

Orbecăim în tandem după fericire

Cu gleznele înfipte în pământul crăpat

Care nu ne lasă să zburăm.

Tragem bulgării tari după noi,

Pietre legate cu lanțul gros al viselor,

Înaintăm cu broboane de transpirație pe frunte

Sprijiniți pe călcâie călcând miezul pământului.

Eu mușc dintr-un măr,

Tu desenezi pe pânze cerate forma lui,

Eu îmi așez marea în plete,

Tu îi pui albastrul în versuri mâncate de carii.

Eu îmi învelesc sufletul cu o poezie,

Tu te întrebi când vine iarna...

Uite-așa,

Mușcăm dintr-un zbor.

 

 

ÎN ZIUA A ȘAPTEA

 

Nu îmi plac femeile frumoase

Sunt ca un cadou împachetat profesionist

De un Demiurg sadic

Un fel de test al rezistenței

Pentru bărbații misogini

Care se tem de șerpi

Dacă vreodată voi fi bărbat

Le voi tăia pletele

Și le voi controla gleznele

Cu buze fierbinți

Un test patetic al minciunilor

Că s-au terminat merele

Voi aștepta până în a șaptea zi

Și îmi voi odihni fruntea

Pe sânii lor

Dacă voi auzi o inimă bătând

Voi ști că păcatul originar

Nu s-a consumat inutil.

 

 

NICI

 

Nu mă grăbi, viață,

Mă tot amăgești cu câte o gară,

Mă minți că pot să cobor,

Să mă așez la măsuța scrijelită,

Să beau o cafea amară cât timp ține eternitatea ta

Până la destinație.

Nu mă grăbi, viață,

Am ajuns să tresar

Pentru fiecare fluierat al impegatului,

Pentru fiecare clipire care amenință

Că poate fi ultima.

Nici măcar nu mi-ai trasat

O hartă a zgomotelor,

Preventiv.

Nici măcar nu mi-ai însemnat haltele.

Sau iubirile.

Nici.

 

 

De voi veni

 

Tu să m-aștepți când lumile se-ngână,

Acolo unde doarme asfințitul.

De voi veni, tu să mă prinzi de mână,

Să mă-mpletești cu dorul și zenitul.

Să mă aștepți când naște cerul luna,

Când stelele aruncă-n nori lumina,

Iar de tristețea-și leapădă cununa,

Tu să îmi fii în nemurire vina.

Tu să m-aștepți indiferent de vremuri

De ploi, de soare sau de mersul sorții

Căci de mă doare, simt cum te cutremuri

Și pentru mine ai scula și morții.

Să fii acolo să îmi prinzi căderea,

Să-ți fiu pentru uitări zădărnicie.

Să-i negi dumnezeirii iarăși vrerea

Să mă iubești, avid, pentru vecie.

 

 

LUNĂ PLINĂ

 

Lună plină, o vecină stă la geam și urmărește cum coboară noaptea rece în parcarea luminată. Meditează înciudată la o soartă care-ndată va închide peste lume tot ce este întrebare, cine oare, și de ce? Mai socoate, mai împarte și nu-i dă de ce Aglaia, împuțita care fierbe varză sâmbăta nu poate să mai țină pe acasă pe bețivul ei Ion. Care știe că nu-i domn, scoate seara la plimbare colo-n vale-n cimitir zvăpăiata de codană și îi dăruie cuminte, trandafiri de pe morminte... Dac-ar ști Aglaia fapta, i-ar tăia pe veci avântul, dar nu stă decât cuvântul în picioare, și e om! N-ar putea oare să-i spună într-un fel mai elegant? Să îi spună, să nu-i spună... tocmai el, cel mai berbant... Uite-așa, de supărare, tremură pe bigudiuri părul alb de experiență...Doamne, ah câtă demență! E frumos Ion și are mersul mândru de maior, se întreabă cum e oare când e gol în dormitor? Proastă e biata Aglaia, fir-ar varza ei a nabii, că n-o ia de păr și-nghite tot ce-i face curva aia!

Dac-ar fi al ei Ion...uite rost de vis și iată cum îi bate inima! Galanton fără pereche, chiar de bea câte-un pahar, fiecare are-un har, și el știe cum să fie de bon ton!

Și coboară noaptea rece în parcarea luminată, uită-te cum nu mai vine animalul de Ion! Stă cu curve-n cimitire... și Aglaia e o proastă că nu vede cum îi trece timpul... și e vina ei. Mâine o să-i bată-n ușă, și-o să vadă lumea toată că nu-i plină mahalaua de mișei!

Lună plină, trage storul și se-ntinde-n patul rece, tot cu gândul la Ion...cimitire...flori... parol!

 

 

TIMPUL LAVABIL

 

am intrat în sufletul tău dârdâind,

mi-am scuturat visele,

am pus de un ceai de cozi de cometă

și am început să te aștept.

ah, cum mai ticăiau orele

m-am încolăcit ca o pisică

în jurul inimii tale,

după ce am mai pus o ocheadă pe foc.

în fundal, înfundat,

o crainică prezenta amorf

timpul lavabil.

 

 

DE-A NEMURIREA

 

M-am trezit într-o dimineață închisă într-un zid,

simțeam cum lumea îmi apasă pe inimă

și nu mai puteam să respir frumusețe.

Nu mai auzeam vântul trecând prin anotimpuri,

nici zumzetul existenței accelerând clipele

spre neființa pitită la capătul drumului.

Ascultam cu toate simțurile treze

în așteptarea unui semn,

liniștea spărgea gânduri în bucăți de mine.

Am strâns toate pietrele din noi în jurul meu

într-o încercare nefirească de a alunga împietrirea,

până când mi-am acoperit ochii.

Acum tac și mă joc de-a nemurirea.