***

 

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Pașii obosiți îmi poartă prin abisul neputinței zambet de copil, cânt și mângâi printre gratii toate hohotele smulse și închise între ziduri de nimicul care-nghite luna-ntr-un azil. Ia, Mărite, și răstoarnă coșul fără de povară! Este greu și îmi apasă peste ochii de lumină, iară lumea e prea plină de minuni închipuite, nu mai pregeta, Slăvite, pune mâna și îndoaie timpul, să ne dai din nou grădina ce ne-ai luat-o pe un măr. Dacă-ți amintești, pe șarpe tu ni l-ai lăsat în inimi, să ne muște cu o moarte, știm că îți suntem datori...

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Dacă tălpile-mi sunt goale, oare pot simți dreptatea, sau uimirea, sau credința că va fi drumul cel bun? Cine-mi spune că iubirea pentru cei asemeni mie este fără de păcat? Uite, eu îți stau în soare, să nu-mi spui că m-ai uitat!

Mărăcinii mi-au rupt poala, mi-au crescut pe glezne aripi care au uitat să zboare, pentru că mi-ai pus pe umeri greutatea de-a fi om. Lasă-mă să fiu Cuvântul ce învață să creeze firea cea fără de pată, dă-mi căldură, să învălui pe cei dragi ca-ntr-un cocon.

Nu mai ponegri mândria, cei căzuți în hăuri tulburi au nevoie de credința că îți place demnitatea, că nu le-ai uitat menirea pe când fruntea neplecată le-a fost soră cu dreptatea.

Eu te las acum, Tărie, că am drumuri de ales, sorțile amestecate au nevoie de-nțeles. Să-mi promiți că-mi lași lumina și că nu vei lua copiii să îi pui printre minuni, sunt doar Eva ce renaște ca să-ți scrie despre viață în papirușii postumi.

O femeie cu un zâmbet la răscrucea dintre lumi.