LUNĂ PLINĂ

 

Lună plină, o vecină stă la geam și urmărește cum coboară noaptea rece în parcarea luminată. Meditează înciudată la o soartă care-ndată va închide peste lume tot ce este întrebare, cine oare, și de ce? Mai socoate, mai împarte și nu-i dă de ce Aglaia, împuțita care fierbe varză sâmbăta nu poate să mai țină pe acasă pe bețivul ei Ion. Care știe că nu-i domn, scoate seara la plimbare colo-n vale-n cimitir zvăpăiata de codană și îi dăruie cuminte, trandafiri de pe morminte... Dac-ar ști Aglaia fapta, i-ar tăia pe veci avântul, dar nu stă decât cuvântul în picioare, și e om! N-ar putea oare să-i spună într-un fel mai elegant? Să îi spună, să nu-i spună... tocmai el, cel mai berbant... Uite-așa, de supărare, tremură pe bigudiuri părul alb de experiență...Doamne, ah câtă demență! E frumos Ion și are mersul mândru de maior, se întreabă cum e oare când e gol în dormitor? Proastă e biata Aglaia, fir-ar varza ei a nabii, că n-o ia de păr și-nghite tot ce-i face curva aia!

Dac-ar fi al ei Ion...uite rost de vis și iată cum îi bate inima! Galanton fără pereche, chiar de bea câte-un pahar, fiecare are-un har, și el știe cum să fie de bon ton!

Și coboară noaptea rece în parcarea luminată, uită-te cum nu mai vine animalul de Ion! Stă cu curve-n cimitire... și Aglaia e o proastă că nu vede cum îi trece timpul... și e vina ei. Mâine o să-i bată-n ușă, și-o să vadă lumea toată că nu-i plină mahalaua de mișei!

Lună plină, trage storul și se-ntinde-n patul rece, tot cu gândul la Ion...cimitire...flori... parol!