De fiecare dată când gândurile mele

O iau razna spre tine

Inima îmi bate de două ori, roșu.

Mi se pare că am semnat

Înainte de a mă naște ție

Un pact defăimător cu răbdarea.

Ai niște ochi de blestem dulce

Care mă fac să îmi doresc

Să le dau ferestrele în lături

Și să te inspir adânc.

Mă zăpăcești de parcă la sfârșitul lumii

Vom fi noi doi pe o arcă

Și nu vom ști ce insulă să căutăm

Printre ape.

Să știi că atunci când îți bat

De două ori în suflet

Mi s-au terminat respirațiile disponibile

Fără tine.

 

Hei, taxi!

Doamnă, aveți grijă să îmi spuneți destinația

Nu aș vrea să rătăciți printre poveștile ce își fac veacul

Pe bancheta din spate

Sunteți sigură că numele dumneavoastră vă aparține?

Cel mai mult apreciez punctualitatea

Îmi pare rău, dar imaginile de la geam

Nu vă sunt destinate

E prea scurt drumul

Nu veți ajunge la timp

V-ați pus sufletul în portbagaj înainte de a urca?

Îl puteți lăsa acolo în siguranță

Cât vă intersectați viața cu oamenii

Presupun că e tot ce aveți

S-a oprit la un semafor

Am coborât în fugă și am început să urc scările

Să urc, să urc, până n-a mai rămas nimic din mine

Fără aer, am dat să îmi trag sufletul

Hei, taxi!

Doar semaforul îmi mai făcea din ochi

Verde.

 

Doi îngeri nebuni cântă soarta pe mături

Se sting felinare și umbra se-ndoaie

Sub pași apăsați de bărbați fără lupte,

Miroase a flăcări, e cerul văpaie

Și gerul s-adapă din hainele rupte.

Copiii desculți joacă leapșa pe zile

Cu zâmbete reci șiroind din seringi,

Bătrâne cerșesc pe cartoane, umile,

În pletele lor albe țes pânze paingi.

Iar golul tot crește, lumina o strânge,

Încet umbra-nghite copacii, e noapte;

Căldura se scurge perfidă din sânge

Și cerul se umple de vaier și șoapte.

Dorm pruncii scăldați de uitare și vise,

De foame vând mame iubirea sub pături

Și gerul s-așterne pe suflete stinse;

Doi îngeri nebuni cântă soarta pe mături.

 

Cazemate din flori uscate

Din vremuri de demult tragem după noi,

încleștate în jurul gleznelor,

toate fricile de zbor gravate în pământ

de greutatea gândului.

Ne despart bariere invizibile

unii de alții,

razele de soare se lovesc bezmetic

când ne aruncăm priviri metalice

peste cazematele din flori uscate.

Se aude în surdină un cântec.

Din el se scurge o fericire tremurată,

nesigură de impactul exploziei de zgomot

asupra liniștii care trage să se nască.

Cândva, mi s-au dezlegat visele și li s-a dat drumul în lumină.

Ghemuită pe iarba argintată de rouă,

mă tem să fug după ele,

dacă mă ridic,

se răcește pământul,

mă pierd la răspântia dintre soare, păsări și cer

și nu mai răsar ghiocei?

 

Și a rămas închis sipetul cu minuni

 

A fost iar luni.

E alb afară, și în spitalul cu nebuni

A mai murit o tânără fecioară,

Răpusă de credința-n ficțiuni.

A fost iar luni.

Piticii pleacă, și în pădurea cu aluni

De-a pupezelor veșnică ocară,

Tăcut, fără onor, se sting păuni.

A fost iar luni.

Neputincioși, avizi și plini de suspiciuni,

De parcă niciodată n-o să moară,

Poeții se încurcă-n fricțiuni.

A fost iar luni

Și a rămas închis sipetul cu minuni;

La gâtul nopții visul se-nfășoară,

Luminile se sting în văgăuni.

Va fi iar luni,

Cu sete vom sorbi pocalul cu minciuni

Și vom spera, a nu știu câta oară,

Că Dumnezeu n-ascultă rugăciuni.

TRIL

 

mă iubești

te-am întrebat

mă durea tot galbenul din frunze

podurile nu duceau nicăieri

într-un amalgam de fiare

ceasul cel mare se înecase pentru ultima dată

cădeau copacii unul câte unul

ciutele își alergau oarbe puii către lupi

sub copitele lor iarba gemea

a pustiu

strângeam în pumn o bucată de pânză colorată

cândva fusese un tablou

din palmă mă privea un ochi stingher

buzele lui puteau fi oriunde

mă iubești

te-am întrebat

vocile mă împiedicau să aud răspunsul

undeva o ciocârlie tăia sfârșitul

cu un tril

 

 

***

Oricât s-ar strădui unii "arbitri ai corectitudinii" să ne găsească nouă, românilor, concepții și apucături rasiste legate de negri, bănuiesc că nu vom fi niciodată pe val. Nu avem nicio treabă cu ei, pentru noi sunt oameni și atât, doar că au o culoare diferită a pielii, comparativ cu noi. Asta se vede, nu trebuie să fim rasiști. Noi nu îi definim prin culoarea pielii, pur și simplu pentru că nu prea știm multe despre ei, fac parte din arealul nostru sporadic și se simt nemaipomenit la noi. Culoarea pielii nu îi face să fie mai prejos și nu ar trebui să se simtă lezați, așa i-a făcut Dumnezeu...sau Big Bang, nu e relevant.

De ce trebuie noi să ne încadrăm în valul mondial de prostie? Prin asta ne "ridicăm" la nivelul celor "mari"?

Noi nu avem de ce să ne punem cenușă în cap și să ne dăm cu curul de pământ că regretăm ceva. Nu le-am făcut nimic, nici ei nouă.

Luați un român de pe stradă și întrebați-l ce crede despre negri. O să vedeți, nu crede nimic. Dar crede ceva despre cei care agresează, fură, ucid, indiferent de culoarea lor. Negrul e doar o culoare, ceilalți, luptătorii galaxiei întru falsă egalitate, îi dau o conotație peiorativă, din exces de "corectitudine politică". Și tot ceilalți i-au îndoctrinat, cu frecvența picăturii chinezești, pe oamenii de culoare să se simtă inconfortabil, tocmai accentuând cu sârg că e o problemă.

Noi, românii, nu am avut colonii, nu am cotropit pe nimeni, nu am subjugat niciun popor. Cei care arată cu degetul și fac mare tam tam în domeniul rasismului, xenofobiei, ar trebui să se uite în oglindă și să își analizeze istoria și gândurile. Este dovedit faptul că, psihologic, fiecare îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor lui concepții.

Eu consider ca până și sintagma "oameni de culoare" are o conotație de superioritate și condescendență, parcă le-ar fi jenă să le pronunțe culoarea.

Lăsați oamenii să fie ceea ce sunt, nu au nevoie de grija voastră falsă și duplicitară!

Voi, scârbelor, le-ați indus subliminal, de-a lungul timpului, sentimentul că referirea la culoarea lor este un afront și dorință de a îi înjosi.

Uitați, mai jos, o frumusețe uluitoare care, dacă ar fi avut altă culoare, ar fi fost comună. Pentru o piele ca a ei, "albele" se prăjesc la soare până li se jupoaie o mie de rânduri, și duduie solarele!

 

 

 

RĂZBOI

 

În dimineața în care ochii tăi mi-au clipit

cu o dezinvoltură leneșă

oarece schimbări în viața mea sentimentală

m-am îmbolnăvit de sfârșitul lumii;

Se făcea că toate zilele nășteau întrebări

nerevendicate de vreo grupare anume,

doar golurile care îmi explodau în stomac

fragmentau sinucigaș timpul dintre mine și tine.

S-au terminat toate rezervele de siguranță;

În echilibru,

cu ochii închiși,

bâjbâiam după căldura confortabilă a primei întâlniri,

când nu ne cunoașteam prea bine

și îți puteam da orice formă.

Încă mai stau ghemuită într-un colț de suflet,

ca un șevalet gol de pânză,

pe care un pictor excentric ar fi putut picta magistral

o victorie fără prizonieri de război.

 

 

ÎN TĂCERE

 

păzește-mi visele până când umbrele

se vor așeza în forma corectă

a unor copaci nebuni

dansând un dulce dans al furtunii

pune-mi întrebarea corectă despre rai

și venerează-mi toate figurile de ceară

pentru că după ultimul întuneric

pământul și-a pierdut strălucirea de armă

au obosit zgomotele într-o formă de artă

căreia nu i-am învățat încă limbajul

fiecare carte pe care o deschid

șoptește prea puțin despre diamante

conversațiile cad ca niște frunze

ieri îmi era atât de foame de un foc greu

încât mi-am speriat cu o pasăre

iubirea dealtfel încă vie

murmură-mi te rog atingerea catifelată a pielii

apoi crește-mi din palmă un gând

privește-mă beat de ploaia mea

și împinge într-un hohot de râs prezentul tăcut

ÎNTR-UN FEL

 

Am impresia că, într-un fel, m-ai mai iubit cândva,

Când dansam împreună pe covorul din sufragerie

Eu, încălțată cu pantofii cu toc ai mamei

Tu, învăluit în șarmul furat de la tatăl tău.

Cum mai cântau artiștii ăia pe care acum nu îi mai știe nimeni!

Ne roteam râzând privindu-ne în ochi,

Fără grija zilei de mâine,

Doar noi doi și muzica

În mijlocul lumii.

Am impresia că, într-un fel, mă mai iubești și azi

În amintirea pâinii calde

Pe care o rupeam cu mâna și o înmuiam în zahăr,

Tu dulce,

Eu dulce.

Cum mai cântau artiștii ăia când mă agățam de râsul tău,

Să nu mă prăbușesc, amețită de copilărie,

Dincolo de fericire!