Cazemate din flori uscate

Din vremuri de demult tragem după noi,

încleștate în jurul gleznelor,

toate fricile de zbor gravate în pământ

de greutatea gândului.

Ne despart bariere invizibile

unii de alții,

razele de soare se lovesc bezmetic

când ne aruncăm priviri metalice

peste cazematele din flori uscate.

Se aude în surdină un cântec.

Din el se scurge o fericire tremurată,

nesigură de impactul exploziei de zgomot

asupra liniștii care trage să se nască.

Cândva, mi s-au dezlegat visele și li s-a dat drumul în lumină.

Ghemuită pe iarba argintată de rouă,

mă tem să fug după ele,

dacă mă ridic,

se răcește pământul,

mă pierd la răspântia dintre soare, păsări și cer

și nu mai răsar ghiocei?