TRIL

 

mă iubești

te-am întrebat

mă durea tot galbenul din frunze

podurile nu duceau nicăieri

într-un amalgam de fiare

ceasul cel mare se înecase pentru ultima dată

cădeau copacii unul câte unul

ciutele își alergau oarbe puii către lupi

sub copitele lor iarba gemea

a pustiu

strângeam în pumn o bucată de pânză colorată

cândva fusese un tablou

din palmă mă privea un ochi stingher

buzele lui puteau fi oriunde

mă iubești

te-am întrebat

vocile mă împiedicau să aud răspunsul

undeva o ciocârlie tăia sfârșitul

cu un tril

 

 

***

Oricât s-ar strădui unii "arbitri ai corectitudinii" să ne găsească nouă, românilor, concepții și apucături rasiste legate de negri, bănuiesc că nu vom fi niciodată pe val. Nu avem nicio treabă cu ei, pentru noi sunt oameni și atât, doar că au o culoare diferită a pielii, comparativ cu noi. Asta se vede, nu trebuie să fim rasiști. Noi nu îi definim prin culoarea pielii, pur și simplu pentru că nu prea știm multe despre ei, fac parte din arealul nostru sporadic și se simt nemaipomenit la noi. Culoarea pielii nu îi face să fie mai prejos și nu ar trebui să se simtă lezați, așa i-a făcut Dumnezeu...sau Big Bang, nu e relevant.

De ce trebuie noi să ne încadrăm în valul mondial de prostie? Prin asta ne "ridicăm" la nivelul celor "mari"?

Noi nu avem de ce să ne punem cenușă în cap și să ne dăm cu curul de pământ că regretăm ceva. Nu le-am făcut nimic, nici ei nouă.

Luați un român de pe stradă și întrebați-l ce crede despre negri. O să vedeți, nu crede nimic. Dar crede ceva despre cei care agresează, fură, ucid, indiferent de culoarea lor. Negrul e doar o culoare, ceilalți, luptătorii galaxiei întru falsă egalitate, îi dau o conotație peiorativă, din exces de "corectitudine politică". Și tot ceilalți i-au îndoctrinat, cu frecvența picăturii chinezești, pe oamenii de culoare să se simtă inconfortabil, tocmai accentuând cu sârg că e o problemă.

Noi, românii, nu am avut colonii, nu am cotropit pe nimeni, nu am subjugat niciun popor. Cei care arată cu degetul și fac mare tam tam în domeniul rasismului, xenofobiei, ar trebui să se uite în oglindă și să își analizeze istoria și gândurile. Este dovedit faptul că, psihologic, fiecare îi judecă pe ceilalți prin prisma propriilor lui concepții.

Eu consider ca până și sintagma "oameni de culoare" are o conotație de superioritate și condescendență, parcă le-ar fi jenă să le pronunțe culoarea.

Lăsați oamenii să fie ceea ce sunt, nu au nevoie de grija voastră falsă și duplicitară!

Voi, scârbelor, le-ați indus subliminal, de-a lungul timpului, sentimentul că referirea la culoarea lor este un afront și dorință de a îi înjosi.

Uitați, mai jos, o frumusețe uluitoare care, dacă ar fi avut altă culoare, ar fi fost comună. Pentru o piele ca a ei, "albele" se prăjesc la soare până li se jupoaie o mie de rânduri, și duduie solarele!

 

 

 

RĂZBOI

 

În dimineața în care ochii tăi mi-au clipit

cu o dezinvoltură leneșă

oarece schimbări în viața mea sentimentală

m-am îmbolnăvit de sfârșitul lumii;

Se făcea că toate zilele nășteau întrebări

nerevendicate de vreo grupare anume,

doar golurile care îmi explodau în stomac

fragmentau sinucigaș timpul dintre mine și tine.

S-au terminat toate rezervele de siguranță;

În echilibru,

cu ochii închiși,

bâjbâiam după căldura confortabilă a primei întâlniri,

când nu ne cunoașteam prea bine

și îți puteam da orice formă.

Încă mai stau ghemuită într-un colț de suflet,

ca un șevalet gol de pânză,

pe care un pictor excentric ar fi putut picta magistral

o victorie fără prizonieri de război.

 

 

ÎN TĂCERE

 

păzește-mi visele până când umbrele

se vor așeza în forma corectă

a unor copaci nebuni

dansând un dulce dans al furtunii

pune-mi întrebarea corectă despre rai

și venerează-mi toate figurile de ceară

pentru că după ultimul întuneric

pământul și-a pierdut strălucirea de armă

au obosit zgomotele într-o formă de artă

căreia nu i-am învățat încă limbajul

fiecare carte pe care o deschid

șoptește prea puțin despre diamante

conversațiile cad ca niște frunze

ieri îmi era atât de foame de un foc greu

încât mi-am speriat cu o pasăre

iubirea dealtfel încă vie

murmură-mi te rog atingerea catifelată a pielii

apoi crește-mi din palmă un gând

privește-mă beat de ploaia mea

și împinge într-un hohot de râs prezentul tăcut

ÎNTR-UN FEL

 

Am impresia că, într-un fel, m-ai mai iubit cândva,

Când dansam împreună pe covorul din sufragerie

Eu, încălțată cu pantofii cu toc ai mamei

Tu, învăluit în șarmul furat de la tatăl tău.

Cum mai cântau artiștii ăia pe care acum nu îi mai știe nimeni!

Ne roteam râzând privindu-ne în ochi,

Fără grija zilei de mâine,

Doar noi doi și muzica

În mijlocul lumii.

Am impresia că, într-un fel, mă mai iubești și azi

În amintirea pâinii calde

Pe care o rupeam cu mâna și o înmuiam în zahăr,

Tu dulce,

Eu dulce.

Cum mai cântau artiștii ăia când mă agățam de râsul tău,

Să nu mă prăbușesc, amețită de copilărie,

Dincolo de fericire!

 

 

ÎN LINII PARALELE

 

nu s-au inventat încă pastilele minune

să taie greața de zile și nopți cu lanțuri la glezne

ne aliniază ordinele în linii paralele

pe oglinda aburită de frică

să le tragem pe creier

ne privim ochii reflectați în sticla rece

încă ne mai vedem

cu timpul drogul ne va anestezia percepția de sine

încolonați gri într-o lume tăcută

ne vom lua doza de păsări, aer și cer

într-o pilulă

vom fi fericiți când trebuie

vom mima râsul la comandă

vom uita cuvintele care ne făceau oameni

apoi ne vom reîncarna în butoane

nici măcar butoane de panică.

 

 

Codificați într-un vechi codex

 

Ne-am născut pe negândite,

Accidental,

Dintr-un diferend divin cu întunericul.

Cred că viața ne-a lovit frontal

Și după ce ne-am clătinat un timp,

Diedre fluturând pe linia dintre existență și moarte,

Am fost resuscitați într-o retortă,

Am devenit electrozi prin care să treacă iubirea

De la minus eu la plus noi.

Codificați într-un vechi codex,

Cu un diez în față și puncte de suspensie la sfârșit,

Numărăm îndoielile diletanților

Prin așteptările diluate în motricitatea difuză,

Materializată într-un singur pas

Înapoi.

De fiecare dată când primul nor coboară perpetuu

În obscurul excepțional al dezorbitului "a fi",

Până la diluviul care a început să dea pe dinafară,

O să încercăm cu încrâncenare

Să ne vindem unul altuia fulgarinele

La suprapreț.

 

 

SĂBII DIN PENE

Un copac stingher își strânge la piept frunzele galbene,

Decapitat de ceața unei păduri muribunde;

Acolo unde se îmbină pământul cu cerul

Joacă limbi de foc.

E liniște în pământ,

Câțiva oameni sporadici luptă cu săbii din pene

Impotriva sfârșitului,

Le trosnesc oasele lovite de aer.

Sunt cei care

Și-au pariat existența pe o felie de timp,

Trăiesc într-o continuă căutare,

Nevoie de a fi ce nu știu încă, dar speră.

Copiii Tăi care nasc la rândul lor copii.

 

CLANDESTINI

 

clandestini într-un clasor

cu inimi presate la rece

mi-am întins palmele către depărtarea ta

dând bătăi de cap florilor de cires

ce se încăpățânau să dea forme generoase

unui zbor gutural

îți curgeau liniști pe brațe

tentante

luxuriante

preludiu pentru fericire

străini ne-am căutat

în toate spitalele de nebuni

printre filele cu pacienți încercuiți cu roșu

pacienți neidentificați

am cercetat febril toate ferestrele

și le-am atârnat o panglică verde

pentru noroc

ne-am sărutat clandestini

sub o poartă

apoi ne-am așezat la loc unul pe altul

indexați perfect

într-o iubire comodă.

 

 

În cuptorul vechi

Toate visele s-au copt în cuptorul vechi din bucătăria de-afară,

cu o bunică ce-și ștergea mai mereu palmele

pline de făina copilăriei

de șorțul căruia parcă îi creșteau din buzunare

minunății.

Simți câteodată senzația aceea de cald și de bine,

îi știi numele de gutuie galbenă

coaptă pe dulapul cu miros de ceară

și săpun de duminică,

întotdeauna îți lasă o adiere de zâmbet

peste suflet.

Undeva, în spatele icoanei afumate de candelă,

stau obrajii trandafirii de somn pedepsit de întrebări

așternute peste îngenuncherile

adormite în fața lui Dumnezeu.

S-au copt zilele în cuptorul vechi de afară

casa bunicii s-a făcut din ce în ce mai mică,

la fel și ea, puțin câte puțin,

mireasma unei amintiri.