Fără semne de punctuație

Într-o zi îți voi naște copiii
lut în palmele tale
voi lua orice formă îmi vei da
cu degetele
cu buzele
cu dorințele

îți voi fi muză
într-o zi
să poți desăvârși creația ta
după chipul și asemănarea noastră
într-o altă zi voi pleca
mă voi contopi cu un zâmbet
pe care l-am păstrat pentru tine
să îți rămână agățat de buze
în locul
țigării de după
de după ce
nu voi mai fi.

Poveste fără fluturi

Nu mai bat la porți închise ,
Nu mai cred că totul trece,
Nu mai sper că e lumină
Când în jur totul e rece.
Nu iubesc ce nu-i iubire,
Nu urăsc ce nu mă doare,
Nu alung în fericire
Negura, când nu e soare.
Nu mai cred că în baloane
E un fel de praf de zână,
Nu mai am un salt de suflet,
Ziua noaptea nu îngână.
Nu mai văd pe cer luceferi,
Nu mai văd în jur candoare,
Nu mai curg în oameni lacrimi,
Nu mai râd atunci când doare.
Nu mai cred în feerie
Când în jur e numai ceață,
Este alb, și este negru,
E ce e, și este viață.

Stai o clipă și socoate câte vieți ar fi să curgă în clepsidra altor vremuri ca să dăinuie iertarea ... câte nopți sunt iminentă insomnie pentru suflet, când el speră toată ziua bunătate și plătește vama celor ce-n pământ or să se scurgă... Nu e pentru oameni visul ce se pierde în perfida neputință de a fi. Am citit odată slova inimii ce-i scrisă pe altarul devenirii și-am orbit. E prea multă strălucire în oglinda ce reflectă veșnicia și durerea e prea mare când nu ești doar trup. Toate micile orgolii sunt doar jocuri pentru mintea care crede că-i nemuritoare, dar când vine timpul vrerii de a fi și lumea simți cum cade din picioare în abisul ce absoarbe tot ce-a fost, orice dar nu poate stinge setea de-a mai fi puțin. Vezi ce dai, că se adună tot în cupa ce-o primești, și de-i plină cu venin degeaba vrei să crezi că-i vin, degeaba mai jelești... Dă-mi o rază de lumină, o voi scrie pe oglindă în cuvinte aurite, și vom străluci.

Intradiegetic

Mi-am pus viața în ramă, și o povestesc la persoana a treia
Așezată într-un jilț de pe care tronez apologetic
Asupra lighioanelor care îmi sorb stupefiate
Esența cardinalelor întrebări despre mine.
Îmi viermuiesc la picioare inexorabil odgoanele
Cu care mi-au legat aspirațiile strâns,
Iar negările ciugulesc interminabil fiecare picătură
Scursă din ochii deschiși spre interior.
Ceasurile îmi bat inima la ore fixe,
Tânguiesc depărtările zărite în oglindă,
În timp ce apropierile îmi sfârtecă iminent
Viitorul înecat în amurguri răsărite din neant.
Mi-au murit fluturii într-un fior barbar
Autointitulat dragoste și acostat la țărmuri incerte,
Într-o imuabilă ființare intradiegetică
Omnipotentă și omniprezentă, ca soarta.
Mi-au plecat câinii după oase de cai verzi
Euforici, cu nările în vânt, amușinând carne arsă,
Și după ce vor roade iluziile, vor îngropa fericirea
La câțiva centimetri în pământul reavăn de sete.
Când voi fi terminat de spart oglinzile din oglinzi
Într-o izbucnire inexorabilă spre cer,
Mă voi înfășura în răsărituri,
Și mă voi duce.

Descântec

Să mă-ncing cu brâu de patimi pentru ochii tăi albaștri, să-mi descânte șapte babe nebunia, bat-o vina, de-a iubi ce nu-i al meu. Și să sorb din palme setea de-ale tale sărutări, bule ce-mi pocnesc pe buze dulce, senzual, visări, să îmi modelezi din coapse amforă pentru pelin, în tăceri să-nmoi dorința, și să-ți scriu pe piept venin. Să-mi rotesc în sarabandă fustele ce-ascund chemări, în ghioc s-ascundă ceasul efemerelor mirări, să te am la ușa sorții, șapte ani oglindă spartă, sufletul vândut pieirii, lume fără dor deșartă.

Oglinzi în oglindă

Te imprim absolut printre pași în absurd,
Timpul se rostogolește ca o pisică
pe covorul prăfuit de zile scăpate în nopți,
Sub degetele oarbe de vina improbabilă
de a trăi nestins.
Ți-am încurcat cărările, scuze,
M-am rătăcit undeva în hățișul așteptărilor tale
și am uitat să îți deschid privirea în adânc
Fiind femeie.
Oh, cum mai bat clopotele pe dealuri
să alunge soarta,
cum mai dansează femelele goale de sevă
cu zâmbetul încremenit pe chip,
ca niște păpuși voodoo împletite
din resturile de viață...
Ah, cum mă dor toate cioburile oglinzilor...
am palmele brăzdate de adevăr
întoarse cu fața în sus.
Capitulare.

În oglindă

El o privește ca pe o cafea amară,
Uitată cu o zi înainte în ceașca ciobită
Ce zace într-un echilibru precar pe marginea mesei,
Atrasă indubitabil de răceala gresiei.

Ea își analizează ridurile în oglindă,
Și simte cum îi ticăie ca o bombă cu ceas vârsta
În sânii uitați în buzunarul decolteului,
Atrași indubitabil de răceala gresiei.
El închide ochii și se dăruiește fierbinte
Blondelor nurlii cu șolduri languroase,
Pe plaje îndepărtate cu nisipuri aurii,
În fumul țigării uitate în paharul de plastic.
Ea își amintește cât de frumoasă era
În rochie albă de mireasă, zâmbește
Și se rotește ușor pe vârfuri, dans,
Cu palmele pe talia îngroșată de vreme.
Își îneacă amândoi așteptările,
Într-o viață ce zace într-un echilibru precar
Pe marginea unei cești, cafea amară,
Uitată de trecut pe gresia rece.

ȘTII?

Ce știi tu despre durerea care naște frumusețea inimii împovărate de minunea învierii? Cât ți-e lume visul zilei impregnate cu nevoi? Care-s notele ce cântă trilul goarnelor de îngeri îngropate până-n moarte între penele purtate de privighetori? Cum se-așterne-n suflet neaua bătrâneților fără copii? Dar cum cerșetorii urcă scara cerului prin viață, știi?
Știi speranța unui sculptor care-și pune-n piatră carnea măcinată lent de ani? Ai idee ce o mână pe femeia ce se vinde pentru bani? Crezi că știi de ce pământul își îmbracă în răcoare viața scrisă-n germeni verzi? Și de ce zâmbește mama doar când tu o vezi?

Și de ce zăpada-i caldă când atinge-n fugă, albă, buze de copil? De ce plânge doina noastră un alean păstrat prin vremuri și cum dorul în iubire e docil? De ce pânza unui pictor nu-i mai scumpă ca inelul unei doamne ce-l comandă, știi?
Dar de ce e viață-n moarte, ochi deschiși în reverie și pământ în apă, știi?

Din zăpadă va renaște arborele dimineții ce va da culorii sunet și uitării amintirea, suflul vieții ne va stinge lumânarea neputinței și va dărui fecioarei puritatea răstignită în ridicolul pieirii. Eu plătesc tributul morții printre vieți ce n-au odihnă aruncând cu pete-n soare, cerând norilor noroiul ce îmbracă mersul firii, rânduind pe eșafoade tot ce nu-i servil măririi.
Stau la cumpăna de ape ce desparte nesfârșitul de știutul muribund, unde cei ce cred că pot să calce peste valuri își arogă printre rânduri dreptul de a fi mai mult.
Mi-am uitat de mult călăii, iar stigmatul mi-e durerea de-a iubi. Când îi râzi în față sorții, și refuzi blestemul de a nu putea minți, inima ți-e hărțuită de șacalii care-n hohot îți reneagă fericirea și îți mor până și dreptul de-a muri.
Ascund păsările nopții de lumină, cum n-aș ști că pe culmile trăirii unica menire este frica de a fi, plămădesc din lutul negru jumătăți de sori drept germeni pentru binele și răul ce vor zămisli eternul, iar cu dreapta invoc raiul pentru oamenii de paie, când în stânga mi se zbate în delir întreg infernul.

CABARET

Viața se joacă în seara aceasta cu sala goală;
Cineva a cumpărat toate biletele,
Și a spart geamurile prin care copiii săraci
Furau frumusețea cu nasurile lipite
De sticla umedă cu frig de afară.

Femeia de serviciu a lăsat în jos toate scaunele,
Și când va fi ora va începe să măture.
Va strânge într-un sac negru, de plastic,
Umbrelele strict necesare uitate sub scaune
Și resturile baloanelor colorate, sparte conform exigențelor, la intrare.
Va șterge de praf decorul ponosit
În care soarele strălucește a vară sfidând florile de gheață,
Și va scuipa strălucitor pe o pată de vopsea de anul trecut,
Făcând-o ca nouă cu magia cârpei murdare de astăzi.
Va lustrui scările pe care alții vor urca spre celebritate,
Cu șalele săgetate de inutilul unei mizerii permanent împrospătate
De lamentările operelor jucate de niște actori
Goi, fără cuvinte, înțepeniți între cortinele calpului.
Mâine se va strecura, nevăzută,
Printre protagoniștii privilegiați ai unei vieți fără săli,
Cărora li se deschide ușa cuștii la ore fixe,
Pentru a-și lua doza de nonexistență.