Din zăpadă va renaște arborele dimineții ce va da culorii sunet și uitării amintirea, suflul vieții ne va stinge lumânarea neputinței și va dărui fecioarei puritatea răstignită în ridicolul pieirii. Eu plătesc tributul morții printre vieți ce n-au odihnă aruncând cu pete-n soare, cerând norilor noroiul ce îmbracă mersul firii, rânduind pe eșafoade tot ce nu-i servil măririi.
Stau la cumpăna de ape ce desparte nesfârșitul de știutul muribund, unde cei ce cred că pot să calce peste valuri își arogă printre rânduri dreptul de a fi mai mult.
Mi-am uitat de mult călăii, iar stigmatul mi-e durerea de-a iubi. Când îi râzi în față sorții, și refuzi blestemul de a nu putea minți, inima ți-e hărțuită de șacalii care-n hohot îți reneagă fericirea și îți mor până și dreptul de-a muri.
Ascund păsările nopții de lumină, cum n-aș ști că pe culmile trăirii unica menire este frica de a fi, plămădesc din lutul negru jumătăți de sori drept germeni pentru binele și răul ce vor zămisli eternul, iar cu dreapta invoc raiul pentru oamenii de paie, când în stânga mi se zbate în delir întreg infernul.