Ars poetica

Hei, mâine dimineață voi juca
Într-o piesă de teatru.
Mi-ar plăcea să vă invit,
Dar nu mai sunt locuri libere,
Nici măcar în culise.

Sunt toate ocupate de suflete
Pe care le-am aliniat la intrare
Cu ortul în mână, ca semn distinctiv
Pentru că se asortează cu reflectoarele.
Am uitat ce piesă am promis, dar nu contează,
Esențial este că au venit
Cărând după ele toate visele,
Pe care nu le-au cheltuit cât trăiau,
Bântuind prin realitate.
Trebuie să fie o piesă veselă:
Poate puțin soare, poate puțină dragoste,
Așa, cât să pară abstractă și desuetă,
Un fel de operetă absurdă
Dar suficient de tristă, să nu le sperie.
Da, voi recita o poezie
Scrisă de niște autori goi în interior
Care iubesc la nebunie cuvintele disparate
Ca șosetele găsite după zile întregi
În mașina de spălat.
Voi înșira sunete și mormăieli
Trist și monoton, fără inflexiuni,
Să pară interesant și doct
Ca o piatră de moară legată de gura strânsă a sacului
În care am înecat ce era de spus.
O să le fac tare fericite,
Iar la sfârșitul piesei,
(că ele nu știu că e doar o poezie)
O să le iau monezile de pe ochi
Și o să îmi cumpăr un poet adevărat
Să îmi contureze viața de apoi.
Acum stau cuminți.
Dar nu are cine ridica
Afurisita de cortină.

Kiki face autostopul

Drumurile se întretaie acolo unde Kiki,
Înarmată cu o geantă Vuitton
Și evantai de gene false,
Face autostopul.
Tocurile cui, obosite de atâta călcat pe suflete,
Se înfing în asfaltul fierbinte,
Dând fustei care abia acoperă coapsele
Frustrări de primadonă uitată în culise.
Kiki simte cum o picătură i se prelinge printre sânii obraznici;
A naibii să fie ea căldură!...
În depărtare se aude
Un zgomot surd de motor,
Și sufletul se repede lângă ureche,
Testează cu etalonul rafinamentului
Numărul decibelilor care decid
Dacă șoferul va avea privilegiul să primească lumina ei
În existența lui inutilă.
Cap, drumul din stânga pentru bani...
Pajură, drumul din dreapta, pentru dragoste...
Înainte, pe jos, pentru ea.
Dar pentru că asfaltul e fierbinte,
Și s-a născut stângace,
Kiki face autostopul.

PĂGÂN

Iureș pe caldarâmul încins...
Lovesc cu tălpile praful,
Într-un ritm păgân de deșert,
Îmi joacă brățări sus pe brațe
Și viața-mi tresaltă în piept.

Îți zâmbesc a rouă și soare.
Un pas înspre tine, spre noi,
E fulger în ochii tăi, și e tunet
Și dansul meu e un roi
De stele, de frunze, de zumzet.
Miroase fierbinte-a salcâm
Și păru-mi de dragoste-i umed.
Cu pleoape plecate spre fuste
Un pas către tine, un pas înapoi,
Și timpul e treacăt și vuiet.
Într-un ritm păgân de deșert
Îți joc cu suflarea pe buze.
E dans, și iubire, și iureș,
Și-n tălpi mor iubiri desuet,
Cadențe în șolduri de muze...

IN SOMNII

Ceasurile nu mai vor să îmi vorbească;
Timpul s-a întors cu fața la perete
Și îmi tace secundele, sforăind,
Dând nopții mele veleități de zi.

Viața îmi aliniază gândurile grăbite
În șiruri ordonate de pioni bicolori,
Pentru o partidă iluzorie la sfârșitul căreia
Oricum nebunul va câștiga regina.
Lustruiesc cu o bucată de suflet
Ideile mele despre oameni
Ascultând atentă bătăile inimii lor
Care parcă se aud din ce în ce mai stins.
E târziu și totuși prea devreme;
Și într-un fâlfâit de aripi multicolore
Lumina își ia avântul în rama geamului meu
În timp ce timpul ne adoarme, cu fața la perete.

ALFA

 

Am întâlnit de foarte multe ori conceptele "mascul alfa", "femelă alfa", pentru a evidenția tipologii de comportamente umane prin asocierea modului de organizare a lupilor în haită. Aceste concepte vehiculează existența unei dinamici sociale bazate pe ierarhia de tip lider/subordonat în interiorul haitei de lupi, în principal pe principiul competiției pentru dominare. Această structură socială s-ar axa pe gravitarea întregii structuri în jurul unui mascul dominant, numit alfa, în calitate de conducător al grupului, agresiv și violent, care își folosește puterea pentru a-și anihila rivalii și pentru a deveni liderul de necontestat în haită. Ar exista o anumită "ierarhie" socială a indivizilor, clasificați în alfa, beta și omega.

Într-adevăr, există această luptă pentru supremație, însă în cazul lupilor ținuți în captivitate, situație în care mai mulți lupi, femele sau masculi, se luptă pentru întâietate într-un spațiu restrâns, cu resurse limitate și posibilități de împerechere reduse. Să menționăm și faptul că de cele mai multe ori sunt indivizi care nu au o legătură de rudenie între ei. Atunci intervin agresivitatea și violența.

În libertate însă, lucrurile nu stau chiar așa. Sunt foarte rare luptele pentru supremație în haită, în principal pentru că o haită e formată din membrii aceleiași familii. Există un lup alfa și o lupoaică alfa, care sunt membrii reproducători. Nu întotdeauna masculul alfa este și masculul dominant, fapt acceptat fără "dispute" în interiorul haitei. În general, masculul alfa este capul familiei, dar nu neapărat și cel care conduce vânătoarea, de exemplu. Rolul lui este asemănător cu al unui tată de familie, nu cu cel al unui gangster : )

Carl Safina, autorul studiului "Beyond Words: What Animals Think and Feel", spunea într-un articol publicat în New York Times că: “de la lupi bărbații ar avea câte ceva de învățat : cum să mârâie mai puțin, cum să-și aproprieze o încredere de sine tăcută, cum să conducă prin puterea exemplului, cum să-și apere și să-și îngrijească familia cu credință și devotament, cum să-și respecte partenerele și cum să-și împartă responsabilitățile cu acestea. Cam asta ar însemna bărbăția.“

În libertate, fiecare lup ajuns la maturitate caută să își întemeieze propria haită și să își delimiteze propriul teritoriu, prin forțele proprii. Există și conflicte, dar în cazuri izolate, specifice, care nu fac obiectul demersului meu logic .

Pornind de la cele enumerate mai sus și făcând o analogie cu atitudinile și comportamentele umane, oare am putea ajunge la ideea că de fapt oamenii au ales să folosească această asociere cu organizarea haitei prin prisma capacității de percepție a realității, dată de natura umană? Că, de fapt, ordinea socială ar putea constitui un mediu privativ, în care indivizii sunt aserviți dorinței native de putere și control și că nevoia de supremație asupra altora și de decizie asupra resurselor este doar o componentă psihologică și nicidecum una aferentă supraviețuirii?

 

 

LUNĂ OARBĂ

 

Te-am sorbit cu gura pungă într-o seară fără lacăt.

Luna oarbă a uitat să cânte visul

și-am simțit în vene timpul cum prelinge stele pline înspre cerul ud de rouă.

Amăgeam cu necuprinsul toată boarea ce adie astăzi peste râul rece,

auzeam cum cântă robii și cum doare nemurirea dacă ziua n-are noapte,

sau de cântă-n zori cocoșii în pustiile ce-alungă

șoapta ca pe o bacantă păgubită de plăcere.

Te-am dus verde între frunze, să te-ascund de gândul aprig pârjolind toată suflarea,

înghețând în amintire zâmbetul copilei blonde rătăcite în tulpina unei umbre de sărut.

Ți-am făcut din crengi răcoare și din inimă un scut.

Am născut dintr-o culoare toată lumea rotitoare și ți-am dat tot ce-am crezut.

Luna oarbă a uitat să cânte visul, te-am avut și te-am pierdut,

biet pribeag prin fericire, niciodată cunoscut.

 

Fotografie: Kelly Maker

ÎNCĂ

 

Încă nu m-am copt, mamă,

De când m-ai frământat

Aluat sănătos, de om bun,

M-ai plămădit după chipul și asemănarea

Celor de un fel cu mine

Din care ne tragem eu mai mult, tu mai puțin,

M-ai miruit cu ulei cald de iubire

Și m-ai pus cu grijă în lume.

Tot trec toamnele, mamă,

Pomii dau rod și mor pentru primăvară,

Zilele și nopțile se urmăresc

Într-un joc nebun de-a viața.

Încă nu m-am copt, mamă,

Uneori doare această trecere

Printr-o lume în care parcă

Nu e timpul nostru niciodată.

Încă nu m-am copt, mamă

Încă mai am nevoie de căldură,

Încă nu am crescut destul,

Încă...

 

 

CÂNTEC

 

Vânt ce suflă-n miez de pâine,

Eu aș da un azi pe mâine

Tu în suflet să mă ții

Numai printre ciocârlii.

Să îmi vii, să nu îmi vii,

Numai vrerea să mi-o știi,

Să mă chemi când plânge luna

Să visezi numai pe una.

N-are iarna seri cu boare,

Nici prin lume călătoare

Traista grea cu dor de glie

Și tot plânsul într-o ie.

Talpa goală a uitat

Iarba înecată-n rouă,

Că de când tu ai plecat

Parcă tot într-una plouă,

Vânt ce mângâie vioara,

Scânteierea dintr-o șoaptă,

Buzele ca mura coaptă

Și pădurea primăvara.

 

 

Dansează, Frăsino!

 

Se-aprinde noaptea, Frăsino, și-i iarnă,

Mai pune-o candelă stinsă-n lucarnă

Să știe lumina unde să vină

Când zorii vor crește cu ziua din tină.

Nu e zăpadă, Frăsino, și vântul

Îngheață cu vuiet, huie pământul,

Ești singură iarăși, în casa cea mică

Și iar urlă lupii, și iarăși ți-e frică.

Nu plânge, Frăsino, viața e scurtă,

Coace pe vatră, să fie o turtă

În șapte s-o rupi, peste cap să o dai

Iubirea să-ți umple tăcerea de rai.

Zâmbește, Frăsino, ești tânără fato!

Năframa pe care din vară i-ai dat-o,

El strânsă la piept cu doruri o ține,

Visează la timpul când vine la tine.

Dansează, Frăsino, cu suflet curat,

Aprinde în noapte scântei de păcat,

Învârte pe poale tot aerul rece

Că timpul nu iartă, doar tace și trece.

 

Imagine:

*No more gas*

Ionel Onofras

 

***

 

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Pașii obosiți îmi poartă prin abisul neputinței zambet de copil, cânt și mângâi printre gratii toate hohotele smulse și închise între ziduri de nimicul care-nghite luna-ntr-un azil. Ia, Mărite, și răstoarnă coșul fără de povară! Este greu și îmi apasă peste ochii de lumină, iară lumea e prea plină de minuni închipuite, nu mai pregeta, Slăvite, pune mâna și îndoaie timpul, să ne dai din nou grădina ce ne-ai luat-o pe un măr. Dacă-ți amintești, pe șarpe tu ni l-ai lăsat în inimi, să ne muște cu o moarte, știm că îți suntem datori...

Sunt un om ce poposește la răscrucea dintre lumi. Dacă tălpile-mi sunt goale, oare pot simți dreptatea, sau uimirea, sau credința că va fi drumul cel bun? Cine-mi spune că iubirea pentru cei asemeni mie este fără de păcat? Uite, eu îți stau în soare, să nu-mi spui că m-ai uitat!

Mărăcinii mi-au rupt poala, mi-au crescut pe glezne aripi care au uitat să zboare, pentru că mi-ai pus pe umeri greutatea de-a fi om. Lasă-mă să fiu Cuvântul ce învață să creeze firea cea fără de pată, dă-mi căldură, să învălui pe cei dragi ca-ntr-un cocon.

Nu mai ponegri mândria, cei căzuți în hăuri tulburi au nevoie de credința că îți place demnitatea, că nu le-ai uitat menirea pe când fruntea neplecată le-a fost soră cu dreptatea.

Eu te las acum, Tărie, că am drumuri de ales, sorțile amestecate au nevoie de-nțeles. Să-mi promiți că-mi lași lumina și că nu vei lua copiii să îi pui printre minuni, sunt doar Eva ce renaște ca să-ți scrie despre viață în papirușii postumi.

O femeie cu un zâmbet la răscrucea dintre lumi.