Învăluiți în tăceri

Scrâșnet în colți de lup
Îmi este tăcerea
Pe care mi-o necuvânți.
Între mine și tine e întindere
De cuvinte nenăscute,
Fără dreptul de a-și exista.
Aici, cu o zbatere de inimă
Izbucnește în freamăt de aripi
Liniștea mea,
Acolo, într-o revoltă acerbă,
În zgomot de arme și chiot de luptă
E liniștea ta.
Cândva, se vor uni bezmetic,
Într-un cântec de viață
Care nu ne va mai fi de ajuns.

MUZA

 Muza asta e cam zuză, se pare, te-a uitat în piața de vechituri, așezat cuminte pe un scăunel lângă o tarabă, și a plecat să îți aducă de peste drum, de la cafeneaua cu măsuțe acoperite cu naproane roșii, o ceașcă aburindă de inspirație. Derulezi în gând momentul plecării ei, rememorând cu ochii avizi ai minții mișcarea provocatoare a șoldurilor, picioarele lungi îmbrățișate de mătasea ciorapilor negri cu banda dantelată abia întrezărită sub marginea fustei, pantofii roșii cu toc cui a căror cadență îți reverberează și acum în bătăile inimii. Și zâmbetul ei, oh... zâmbetul șăgalnic aruncat peste umăr, după ce cortina părului blond a fluturat prin aer, sărutată de vânt...
Stai ca prostul, conturând în toropeala fierbinte și cleioasă a rafalelor de căldură vise cu ochii deschiși. Simți cum ți se scurge pe șira spinării o dâră enervantă de transpirație, și mirosul insistent de pește de la cherhana îți ucide aspirațiile romantice, care își dau duhul eroic în fustele florăresei grase ce te privește cu ochi galeși și ademenitori, împingându-și sugestiv pepenii sânilor sugrumați agonizant de tricoul Calvin Klein mulat și bărbătesc, cu minim două mărimi mai mic decât strictul necesar.
Și ea nu mai vine...Te simți mic și nesemnificativ, stând acolo pe scaun, până și tejgheaua e mai înaltă decât tine, dându-ți un sentiment de inferioritate. Râuri de oameni curg prin fața ta, te mai calcă pe bombeul lustruit al pantofilor lăcuiți cu șlapi vulgari, și trec mai departe. Fir-ar mama ei de viață, cu zgomotul ei cu tot! Atât de multă culoare, stridență, lipsă de eleganță! Și mai și râd ca idioții, în prostia lor superficială! Dacă ar ști cine ești tu... n-ar mai avea curajul să îți măture pantalonii călcați la dungă cu fustele lor ieftine, în trecere frivolă spre treburile lor nesemnificative.
Și parașuta aia nu mai vine...Cine se crede ea?
Te uiți la ceas, și te ridici cu spatele țeapăn, împins în picioare de orgoliul ca un arc. După ce privești disprețuitor în jur, pleci țanțoș în partea opusă pantofilor roșii, palmă elegantă dată posesoarei lor.
De pe terasa cafenelei, doi ochi verzi îți privesc nostalgic îndepărtarea, apoi se îndreaptă spre puștiul tânăr care stă relaxat, sprijinit în cot de marginea mesei cu napron roșu. Hototele lui de râs electrizează aerul, și aduce zâmbetul pe fețele oamenilor care aleargă către treburile lor zilnice. Povestește, gesticulând larg, și o rază de soare îi lucește în părul ciufulit ștrengărește. Din buzunarul pantalonilor ponosiți se ițește un trandafir. Florăreasa grasă zâmbește și ea.
E soare, e larmă, un carusel viu colorat, e viața. În jur freamătă poezia din piață. 🌹

Când

Când ne vom izbi unul de celălalt
Într-o explozie de noi
Lumea își va opri respirația.

Pădurile își vor fremăta frunzele
Aruncând spre cer aripile păsărilor
În tril multicolor.

Râurile își vor învolbura apele,
Împingându-le înapoi, către izvoare,
Diamante înapoiate muntelui.

Norii își vor chema ploile,
Fecioare despletite călărind fulgere
Tropot înghițit de tării.

Existența noastră însăși
Va fi pusă în umbra timpului,
Când ne vom izbi unul de celălalt.

Styx

Nu-mi luați bărcile colorate,
M-am chinuit mult să le pictez!
Am topit puțin aur din jocul razelor pe pământul fierbinte,
Și am adăugat un strop de fericire.

Apoi am furat niște cireșe
Și le-am amestecat cu zâmbete de copil,
Și am obținut roșul acesta minunat
Din care au căzut câteva picături pe buburuze.

Am o barcă albastră,
Am lăsat-o puțin mai în spate,
O să îi mai împrospătez puțin culoarea, la bătrânețe,
Când mi-o fi lumea mai dragă.

Le-am pus și pânze, din aripi de libelulă,
Dar le-a luat vântul cu el,
Într-o seară când stăteam la o bârfă cu viața,
Pe malul mării.

Nu-mi luați bărcile...cândva, când voi fi bătrână,
I le voi da lui Charon, și voi strânge obol cu obol,
Pentru a-mi cumpăra șapte vieți,
Să mi le petrec pictând bărci.

Descântec

Să mă-ncing cu brâu de patimi pentru ochii tăi albaștri, să-mi descânte șapte babe nebunia, bat-o vina, de-a iubi ce nu-i al meu. Și să sorb din palme setea de-ale tale sărutări, bule ce-mi pocnesc pe buze dulce, senzual, visări, să îmi modelezi din coapse amforă pentru pelin, în tăceri să-nmoi dorința, și să-ți scriu pe piept venin. Să-mi rotesc în sarabandă fustele ce-ascund chemări, în ghioc s-ascundă ceasul efemerelor mirări, să te am la ușa sorții, șapte ani oglindă spartă, sufletul vândut pieirii, lume fără dor deșartă.

SEC

Mi-ai pus miză inima pe masă,
În partida de poker pe care o joci cu viața;
Îmi ies din minți privind chipul impasibil
Știind cacealmaua ascunsă de pleoape.

Cu sufletul la gură îmi agăț privirea de buze,
Încă mai poartă cicatricile peceților
Puse de trupul meu rugilor tale
În flămândă noapte de arcuiri inutile.
Ridici miza cu două zile de plimbări sub clar de lună,
Ea plusează cu un copil nenăscut.
Eu îmi apăs ochii până la durere
Și îmi număr stelele.
Mi-e auzul secerat de șuieratul clipelor,
Se scurg printre degetele tale evantai de regine și popi
Îmbulzindu-se spre o chintă de inimă,
Eșafodul trupului meu aruncat.
Îmi trimite arcuri prin vene tăcerea,
Strâng genunchii la gură
Și aștept, cu sufletul larg închis,
Ghilotina potului strâns de pe masă.

Pășesc prin toamna ta spre vară

 

Pășesc prin toamna ta spre vară, buze, frunze, soare, ploi, benghi de tină din pridvor. Vântul șuier nu-l aud, de îmi cântă-n piept cobzarii, parcă-mi joacă-n glezne focul, tobe-mi toarnă-n tei uitare. Și din frunze-mi fac cunună, cer mi-e sufletul și-mi bat dorurile-n calde palme, când în gând te iau cu mine pe-nserat. Ochi plecați sub un sărut, buze freamătă mirare, dau un dor pe o chemare, și alung ce a durut. Lanț la glezne unduire, cu atingeri de mătase, să-ți fiu vis, să-mi fii mirare, timpuri, cer, extaz, candoare.

MAMAIA BEACH

 

Sunt într-un hotel cu pretenții de Dubai și figuri pe măsură din dotarea mărețului nostru litoral. La intrare, aparență de opulență... până urci în lift.... și ieși din el. După ușa camerei, care te impresionează cu accesul electronic, bang!.. ești adus cu picioarele pe pământ. Niște tapet dezlipit și scorojit la îmbinări...var trântit artistic, încălecând lemnul pe alocuri, pentru a acoperi trecerea înaintașilor înaintașilor noștri, o baie în care dacă întinzi ambele mâini riști să rămâi înțelenit între pereți...totul asezonat cu sfântul silicon alb, îndoit cu mucegai, lenevind cu fratele lui varul, într-o lăfăială bahică.

Eu sunt, de felul meu, patrioată. Îmi iau inima în dinți, consolându-mă cu ideea că suntem un popor care nu a învățat încă faptul că "eleganța stă în detalii", și insist. Încă mai sper, ca țăranul că vine ploaia când la meteo anunță secetă. Nu îmi voi pierde încrederea în litoralul românesc, dă-i dracului de greci, maltezi, indonezieni și africani, cu figurile lor, cu tot!

Ca o demnă supraviețuitoare a năvalei capitalismului mercantil peste tradiția noastră milenară, îmi pun crezul și speranțele de focuri de artificii în restaurantul hotelului, unde se aude în surdină jazz, eleganța murmurului de voci elevate, drumul fiindu-mi ghidat de tablouri și fotolii aurii tapițate cu grena. Ohhhh!

Ne așezăm la masă și așteptăm.... și așteptăm... și deodată ne apare ca prin minune, într-o ultimă zvâcnire de speranță a iubirii de țară, o doctorandă în alimentație publică, ce a sărit de pe banca liceului direct în papucii de ospătar cu ștaif, și care, minune, ne privește superior și întrebător. Probabil nu avem față de șeic și doamna lui, dar totuși ne acordă o șansă. Nu contează că e îmbrăcată ca o chelneriță de bodegă, și hainele stau pe ea ca șaua pe vacă, ea e cerberul accesului la picăturile de ambrozie. A uitat de muci, pe care probabil și i-a șters cu mâneca înainte de a păși grațios în scena demarajului ei profesional.

În fine, să revenim la oile noastre... Sau, mai precis, meniul în limba engleză. Biblia cunoscătorului, care te poate duce în rai, sau te poate arunca în dizgrație veșnică.

Cum necum, după îndelungi priviri aruncate în meniul din fața noastră de către zeița gurmanzilor, am reușit să comandăm ÎN LIMBA ROMÂNĂ, felul 1. Și un desert. Pe cuvânt de onoare, eu consider că dacă sunt româncă, în România, trebuie să mi se vorbească în limba română, și să mi se scrie în limba română. Dar desertul a fost bomboana Cip de pe colivă...Banana Waffles Ice Cream... și i-am cerut desert cu banane și înghețată...din cinci variante din meniu, dintre care nicio alta nu era cu banane, bașca înghețată, am băgat-o într-o ceață totală....Eu cred că marea bătaie de cap i-a dat-o cuvântul "banană"... atât de diferit în limba engleză...

După ce am înghițit cu evlavie felul 1, zic evlavie pentru că la prețul ăla mai că luam toată vaca din care provenea, diva a plutit spre noi și mi-a zis "Nu mai avem banane să vă facem "Banana Waffles Ice Cream""...eu cred că nu s-a lăsat până nu mi-a arătat cum se pronunță. Dar sunt rea... în frustrarea mea de middle class arunc cu pietre în elita societății, să îmi fie rușine!

Acum stau și mă întreb...oare felul preparat din gândacii care mișună pe balcon cum s-o fi numind în meniul de cinci stele? Că, deh, bănui că un hotel de frunte de pe litoral are și crescătorie proprie pentru capetele regale care comandă în engleză și își fac poze stând printre tablouri, pe fotolii aurii tapițate cu pluș grena, pentru Facebook și Instagram.

Check-in...Mamaia Beach

Turn

Îmi zidesc gândurile metodic,
Folosesc adeziv de speranță
Și câteva picături de apă vie...
Sper să se prindă.

Pun agale o idee despre oameni,
Jos, la bază, ca temelie
Și repede un gând temător
Despre "dacă nu suportă greutatea?"

Și, pe rând, adaug repetatele iluzii
Despre fluturi și soare, în cerc
Pun deasupra rapid un strat de păreri,
Să nu cumva să se năruie totul.

Mă dau un pas înapoi,
Printre stele,
Și îmi privesc opera...
Doamne, cât de departe sunt de Cer!

***

 Deși am militat toată viața împotriva violenței, încep să cred că o palmă peste ochi dată unora când erau mici ne-ar fi salvat de problemele sociale actuale