Rugă

 

Doamne, de auzi chemarea unei lumi pierdute-n vid, strigă-ți îngerii acasă, dă-le aripi noi, strălucitoare și trimite-i armaghedon de lumină în sufletele oamenilor. Pune florilor arome de-amintiri din alte lumi, dă copiilor lumina unor vieți închinate trăirii, îmbracă toți copacii în gândurile tale și împrăștie cocori peste lacrimi.
Pe bătrâni nu-i naște-n chin, sunt deja bătuți de vânturi, dă-le pași de mirare în verdele vieții și șterge-le fruntea de întristări cu tihna mâinilor bătătorite de muncă.
Fii soare-n diminețile cețoase, și ploaie pe buze arse de sete; Sădește culoare și veselie în femei, nu regrete, împletește în firea lucrurilor tainele ascunse ale nemuririi și lasă tristețea gaj pentru fericire.
Iubește-ne. Și dacă nu ne poți iubi doar atât cât merităm, încuie porțile raiului, uită soarele pe cer de-a v-ați ascunselea cu luna. Și taci.
Ne-om descurca noi cumva să ne întoarcem la tine.

 

Când te trec pe la icoane îmi îndrept spre cer chemarea, norilor le cer uitarea, stele-nfig în zori, piroane... Lacul în oglinzi lovește, se aruncă-n râuri marea, zbor de grâne-mbată zarea, apă focul plămădește, și îmi bate-n tâmplă sensul când te trec pe la icoane, și-n cascadă de canoane se răstoarnă universul...
De în rugă se îngână incantări de mult uitate, îți iau dorurile toate și sărut a sorții mână. De te strig cu șapte sensuri, șapte pietre-n apa sorții, să-mi descânți fiorul morții, viața să o-mbraci în versuri. Să mă uiți la o răscruce când în noapte visul trece, vântu-i iute, piatra-i rece, dorul doare... și se duce.

INCOMPLET

 

Am întârziat la nașterea mea.

Nu știu cum, dar lumina nu a ajuns la timp

Să îmi arate intrarea în lume,

Și am ratat momentul.

Când am ajuns, în sfârșit,

Cu sufletul bătându-mi în tâmple,

Eram deja mare, trei zile și trei nopți,

Și ursitoarele uitaseră ce mi-au ursit.

Acum stau aici, în lume, mai alerg uneori,

Pun întrebări despre soarta mea unor posibile iubite,

Mai întreb cerul, dar de fiecare dată

Îmi aruncă ostentativ câte un nor în față.

Mă așez pe o piatră din piatră de râu

Și privesc soarele din pete de soare;

Îmi cârpesc ființa cu câte o amintire,

Și îi promit câte un vis, momind-o spre desăvârșire.

Bântui prin viață incomplet,

Cu sufletul însăilat într-o iubire,

Și vânez fericirea cu arme de catifea,

Imperfect.

 

 

 

 

Condițional optativ

Ți-aș iubi singurătățile în căușul palmei, distanțe învelite în dor ce acoperă ochii timpului, tușe ușoare, ca urme de egrete în zbor.

Ți-aș atinge cu degete calde murmurul vieții, aș duce mâna la frunte, la inimă, apoi mi-aș înălța privirea spre depărtări, punți ridicate între lumile noastre.

Ți-aș proteja sufletul cu ploaie de frunze, și pe fiecare în parte aș săruta dorințe, răvașe trimise către zări, într-un salt de curcubeu rămas fără roșu.

Te-aș iubi fără noimă, într-o doară, sentimente desculțe prin ploaie de vară, cu margarete la urechi și plete zburătăcite de vânt.

Te-aș ascunde sub o piatră la margine de râu, aș însemna locul cu ghindă înfiptă adânc în pământ, și aș aștepta până când iubirea ta pentru mine va crește stejari.

 

Oameni buni, să știți că internetul nu e instrumentul de măsură al lui Dumnezeu pentru credința oamenilor. Toate imaginile sclipicioase, cu cruci și icoane, nu îl impresionează deloc. El nu primește notificări.
Am auzit și am citit atât de mulți "Doamne ajută!", după fiecare propoziție, încât cuvintele și-au pierdut esența, au devenit un automatism. Un prieten al meu vorbea de fariseism. Abia acesta e fariseism, parada credinței. Acest concept, eminamente spiritual și personal, este aruncat în derizoriu. Eu nu consider că trebuie să folosești numele Domnului pentru toate prostiile. Ca un leitmotiv devenit tic verbal, pronunțat sau scris indiferent de circumstanțe și indiferent de starea sufletească. Cred că o convorbire cu Dumnezeu, într-o rugăciune sau pur și simplu într-o stare de profunzime cu El trebuie să conțină acel "Doamne ajută!", pentru că te adresezi Lui, nu are niciun sens logic să vorbești cu un om și să îi spui lui "Doamne ajută!".
"Doamne ajută!" a devenit o modă, care este mai mult imagine decât sentiment. Și, din nefericire, Dumnezeu nu crede vorbe goale, ci pe cele asociate faptelor, gândurilor și sufletului.
Invocând numele Domnului în deșert nu ne apropiem mai mult de El, ci ne îndepărtăm.
Ca și în cazul faptelor bune, care își pierd valoarea atunci când intervine orgoliul de a le face cunoscute, dar un nivel mult mai profund, e mai important ce crezi fără să arăți decât ce arăți altora pentru a te legăna în iluzia credinței.

Unii oameni se străduiesc atât de mult să pară altcineva, încât se sperie de ei înșiși când își zăresc imaginea, în trecere pe lângă oglinzi.

DA

 

M-am pierdut între trei iezi cucuieți
Cu inima făcută mică, și ochii strânși,
Când soarta a bătut la ușa inexistenței mele
Să mă ceară de viață.

Mi-am împletit mâinile
În coamele inorogilor, fuior,
Și am oprit timpul care îmi ducea în galop
Sufletul spre stelele neantului.

Am respirat adânc în nemurire,
Și am luat un trup din vitrină;
O să îmi îmbrac sufletul cu el,
Să mă protejeze de necunoscut.

Amintirile mele de aici o să le încui
Într-un sertar, sus, să nu ajungă la ele
Pisicile negre care îmi vânzolesc nopțile,
Și le rostogolesc, speriind nebuloasele.

Dau peste cap o ceașcă de speranță,
Îmi iau din cui visele, caut înfrigurată cheia zâmbetelor,
Pășesc cu ochii plecați pragul,
Și îi șoptesc întru mine: "Da!".

Învăluiți în tăceri

Scrâșnet în colți de lup
Îmi este tăcerea
Pe care mi-o necuvânți.
Între mine și tine e întindere
De cuvinte nenăscute,
Fără dreptul de a-și exista.
Aici, cu o zbatere de inimă
Izbucnește în freamăt de aripi
Liniștea mea,
Acolo, într-o revoltă acerbă,
În zgomot de arme și chiot de luptă
E liniștea ta.
Cândva, se vor uni bezmetic,
Într-un cântec de viață
Care nu ne va mai fi de ajuns.

MUZA

 Muza asta e cam zuză, se pare, te-a uitat în piața de vechituri, așezat cuminte pe un scăunel lângă o tarabă, și a plecat să îți aducă de peste drum, de la cafeneaua cu măsuțe acoperite cu naproane roșii, o ceașcă aburindă de inspirație. Derulezi în gând momentul plecării ei, rememorând cu ochii avizi ai minții mișcarea provocatoare a șoldurilor, picioarele lungi îmbrățișate de mătasea ciorapilor negri cu banda dantelată abia întrezărită sub marginea fustei, pantofii roșii cu toc cui a căror cadență îți reverberează și acum în bătăile inimii. Și zâmbetul ei, oh... zâmbetul șăgalnic aruncat peste umăr, după ce cortina părului blond a fluturat prin aer, sărutată de vânt...
Stai ca prostul, conturând în toropeala fierbinte și cleioasă a rafalelor de căldură vise cu ochii deschiși. Simți cum ți se scurge pe șira spinării o dâră enervantă de transpirație, și mirosul insistent de pește de la cherhana îți ucide aspirațiile romantice, care își dau duhul eroic în fustele florăresei grase ce te privește cu ochi galeși și ademenitori, împingându-și sugestiv pepenii sânilor sugrumați agonizant de tricoul Calvin Klein mulat și bărbătesc, cu minim două mărimi mai mic decât strictul necesar.
Și ea nu mai vine...Te simți mic și nesemnificativ, stând acolo pe scaun, până și tejgheaua e mai înaltă decât tine, dându-ți un sentiment de inferioritate. Râuri de oameni curg prin fața ta, te mai calcă pe bombeul lustruit al pantofilor lăcuiți cu șlapi vulgari, și trec mai departe. Fir-ar mama ei de viață, cu zgomotul ei cu tot! Atât de multă culoare, stridență, lipsă de eleganță! Și mai și râd ca idioții, în prostia lor superficială! Dacă ar ști cine ești tu... n-ar mai avea curajul să îți măture pantalonii călcați la dungă cu fustele lor ieftine, în trecere frivolă spre treburile lor nesemnificative.
Și parașuta aia nu mai vine...Cine se crede ea?
Te uiți la ceas, și te ridici cu spatele țeapăn, împins în picioare de orgoliul ca un arc. După ce privești disprețuitor în jur, pleci țanțoș în partea opusă pantofilor roșii, palmă elegantă dată posesoarei lor.
De pe terasa cafenelei, doi ochi verzi îți privesc nostalgic îndepărtarea, apoi se îndreaptă spre puștiul tânăr care stă relaxat, sprijinit în cot de marginea mesei cu napron roșu. Hototele lui de râs electrizează aerul, și aduce zâmbetul pe fețele oamenilor care aleargă către treburile lor zilnice. Povestește, gesticulând larg, și o rază de soare îi lucește în părul ciufulit ștrengărește. Din buzunarul pantalonilor ponosiți se ițește un trandafir. Florăreasa grasă zâmbește și ea.
E soare, e larmă, un carusel viu colorat, e viața. În jur freamătă poezia din piață. 🌹