Cât te iubeam

Tu m-ai iubit? Ha, ha, nu cred!
În tine nu pot să mă-ncred,
Și doară n-o să mă reped
Să m-amăgesc cu vise.
Că tu de gură îmi ești bun
De stau, trei zile pot s-adun
Și tot aș mai avea să spun
Cuvintele promise.

Nu ți-a fost dor de ochii mei,
Dar minte-mă, dacă mai vrei
Să cred că doare cifra trei,
Să știu c-am fost o proastă!
Din pasul stelelor pe cer,
Să-nvăț curând să nu mai sper
În sentimentul efemer,
Că nu-s decât o coastă!

Cât am iubit, tu nu iubeai,
Cu vorbe dulci mă amăgeai,
Și-n toate câte le spuneai,
Eu îți eram doar jocul.
Ia-ți mările, și prin furtuni,
Găsește malul cu nebuni,
Trăind minciuni după minciuni,
Iubirii află-i focul!

De fiecare dată când gândurile mele
O iau razna spre tine
Inima îmi bate de două ori, roșu.

Mi se pare că am semnat
Înainte de a mă naște ție
Un pact defăimător cu răbdarea.

Ai niște ochi de blestem dulce
Care mă fac să îmi doresc
Să le dau ferestrele în lături
Și să te inspir adânc.

Mă zăpăcești de parcă la sfârșitul lumii
Vom fi noi doi pe o arcă
Și nu vom ști ce insulă să căutăm
Printre ape.

Să știi că atunci când îți bat
De două ori în suflet
Mi s-au terminat respirațiile disponibile
Fără tine.

În șoaptă

M-am pierdut într-un zâmbet confuz...
Trăirile nu mai au loc să umble,
Ca un Lazăr înviat din morți
Mult prea devreme pentru Judecata de Apoi.

S-au terminat lemnele de foc...
E primăvară și parcă miroase a ploi
În toate gândurile despre mare și viață;
Poate vom folosi corăbii să aprindem răsăritul.

E prea liniște în visele copiilor,
Ca și cum ar merge pe vârfuri, în șoaptă,
Să nu sperie viața și așa îngrozită
De atâția oameni care o scormonesc.

În lupta cu evantaie, noaptea e aproape
De victoria asupra baloanelor de săpun;
Le taie crâncen în două, apoi se supără
Că sunt goale de culori în interior.

Mă duc și eu să-mi lipesc fruntea
De un trunchi de copac pe care l-au lăsat în urmă
Tăietorii de lemne îmbătați de iluzia creației,
Să-i insinuez confuzia în coajă, poate trece.

Personal, parcă

Când îmi fac bilanțul fericirii,
Pe tine te număr de două ori,
O dată cu plus, pentru iubire,
O dată cu minus, pentru dor.

Mi-ai șters amintirile, doamnă,
Cu o explozie efervescentă
Mi le-ai expulzat din minte
Și mi-ai pus în loc un puzzle din tine.

Mi-ai făcut inima țăndări, doamnă,
Și ai umplut gavanosul gol
Cu diverse tipuri de dor
Așezate unul peste altul.

Statistic, ești femeia ideală,
Mă păstrezi într-un echilibru perfect.
Existențial, mi-ai înnebunit balanța
De tine.

Personal, parcă te-aș mai vrea.

M-am săturat de tine, prințul meu, ia du-te tare
Spre iubirea fără pată ce te macină-n picioare
Și-ți înfoaie, iluzorii, mari regrete de artist,
Că-i statuie fără tine și că-n jur totul e trist!

Dacă vrei, te-ngrop în lacrimi și suspine-ntretăiate,
Îți arunc rapid vreo două, trei, ocheade zvăpăiate,
Dau din gene și fac plinul de orgoliu masculin,
O sensibilă maestră în eternul feminin.

Dar n-am timp pentru tâmpenii, te iubesc și-atâta tot,
Nu mă doare nici în paișpe de ți-o iei iar peste bot,
C-o să umbli cu privirea rătăcită iar prin casă,
Nu mai am răbdare, gata, ia mai du-te și mă lasă!

Mă iubești, dar parcă nu e tot ce-ai vrea tu de la soartă,
N-aș putea fi eu aceea și nu mi-aș dori, nici moartă,
Ia-ți bagajele și pleacă, am o viață de trăit,
O să uit eu pân' la urmă că ai fost, și te-am iubit.

Tu

Mi-ai aprins în păr luceferi și mi-ai pus pe umeri stele,
M-ai încins cu marea neagră, mi-ai făcut din nopți mărgele,
Mi-ai cântat în șoaptă vise și mi-ai desenat pe piele
Pentru fiecare clipă hieroglife din poeme.

Te-ai jucat când lumea-n flăcări sta să cadă peste noi,
Tot ce e în legea firii, tu ai împărțit la doi,
Mi-ai pus verde de câmpie în privirile mirate,
Mi-ai prelins în suflet, dulce, taina clipelor furate.

Mi-ai purtat în palme pasul când cărarea era spini,
Dorul lacrimilor mele ai știut cum să-l alini,
Mi-ai schimbat în soare norii și mi-ai pus în suflet zarea,
Ai fost malul ce oprește pentru valuri căutarea.

Tu ești tu, un zbor de fluturi ce răstoarnă universul,
Stânca ce oprește vântul și oprește lumii mersul,
Cel ce dă luminii sensul și-o răsfrânge în culori,
Tu, doar tu îmi pui în zâmbet cântec de privighetori.

Suntem

Orbecăim miopi prin fața fericirii, în lumină,
Îi dăm hazardului, fără oprire, vină după vină,
Ne revoltăm că viața nu are timp de scuze,
Proliferăm spre cer, rebel, acuze și acuze.

Ne mai iubim, din când în când, văzând câte-o oglindă,
Ne așteptăm ca ceilalți să ne creadă, fără să se prindă
Că suntem ce nu suntem, dar cum am vrea să fim,
Că nu ne-atinge soarta, și noi n-o să murim.

Călcăm peste mândrie, hrănindu-ne orgolii,
Când nu ne place vestea, rânjind ucidem solii,
Ne cântărim iertarea, urâm pe cât încape,
Cu jind privim iubirea, sperând să nu ne scape.

Bifăm victorii lesne, când pierderea ni-e mumă,
Mințim că adevărul pentru ceilalți e ciumă,
Spoim efervescența urâtului cu ode,
Ascundem incultura în verbe incomode.

Ne străduim nimicul să-l transformăm în merit,
Mârșav lipsim decența de orișicare credit
Ne declarăm atei, crezând că suntem genii,
În toată măreția, trăim ca niște tenii.

Noi suntem Omenirea, superioară firii,
Noi dăm cu tifla sorții, stăpânii devenirii,
Alaiul ce-ntrupează tot ce-i mai bun sub soare,
Și după noi rămâne un mop... într-o căldare.

Vânt în lună

E vânt în lună, noaptea mea, plopii ne freamătă între ramuri, agonizant ni se preling pe frunze petele de rouă și adancimea pare inocentă depărtare.

Pământul se revoltă, uruitul rece ridică umbre ude pe gleznele ierbii și parcă întinderea are gust de tăiș. Au uitat amintirile despre coasă ropotele de flori.

Arde luna, noaptea mea, spânzurată la gâtul unui nebun cu zâmbet știrb. Mi-e frică să n-o scape și țin sub ea un vas cu apă neîncepută.

E vânt în lună, dimineața mea, și acele ceasurilor au un motiv întemeiat să o ia razna printre ore. Leagănă-mă cu ziua ta, lasă-mi păsările să se trezească și pune-le pe ele în ramurile plopilor.

Ia-mă în brațele tale și strânge-mă tare, acoperă-mă, pitește-mi temerile în ochii tăi, pentru că e vânt în lună, chiar dacă eu nu mai știu.

Azi crucile gem de povara durerii,
În lemn, e bătută povestea în cuie,
Vibrează nervuri în realul părerii
Că pași grei spre ceruri poteca o suie.

Azi iar trece pruncul prin hula mulțimii
Și iar spinii sapă în răni care dor,
Umil plânge trupul, ofrandă asprimii
De-a fi doar iubire în lumi care mor.

Și iar omenirea adună păcate
Nu-i pasă că astăzi e-n sânge zidit.
Cu robe și măști I le pun iar în spate,
Iar ouăle roșii devin doar un mit.

Azi crucile gem de povara durerii,
Noi punem în gânduri bătăi cu urzici,
Oțetul ni-e fală, și știm rostul mierii
Când vrem să nu vadă cât suntem de mici.

Redundant

Sunt eu, un solitar, banal și incomplet.
Joc viața cum mă joacă ea pe mine,
Aleg, ofer, trișez, mai dau o dublă dintr-un set,
Mai plâng, mai râd, mai viețuiesc prin tine.

Îmi cresc copacii uneori din tâmple, ilicit,
Și mă mai dor din când în când regrete,
Sub pieptul meu, întotdeauna neclintit,
Se-adăpostesc, în cuib, noiane de egrete.

Când setea mă doboară, mișelește, spre apus,
O domolesc încrâncenat, perseverent, cu sare.
Mi-s buzele uscate...parcă, parcă nu-s
Întregi fără mătasea mâinii tale.

Îmi cresc liane-adesea fără rost, din palme,
Mi se revarsă redundante echinocții în artere
Și îngropat adânc, ascuns sub lave calme
Mi-e cordul, una peste alta, ghem de ere.