Azi crucile gem de povara durerii,
În lemn, e bătută povestea în cuie,
Vibrează nervuri în realul părerii
Că pași grei spre ceruri poteca o suie.

Azi iar trece pruncul prin hula mulțimii
Și iar spinii sapă în răni care dor,
Umil plânge trupul, ofrandă asprimii
De-a fi doar iubire în lumi care mor.

Și iar omenirea adună păcate
Nu-i pasă că astăzi e-n sânge zidit.
Cu robe și măști I le pun iar în spate,
Iar ouăle roșii devin doar un mit.

Azi crucile gem de povara durerii,
Noi punem în gânduri bătăi cu urzici,
Oțetul ni-e fală, și știm rostul mierii
Când vrem să nu vadă cât suntem de mici.

Redundant

Sunt eu, un solitar, banal și incomplet.
Joc viața cum mă joacă ea pe mine,
Aleg, ofer, trișez, mai dau o dublă dintr-un set,
Mai plâng, mai râd, mai viețuiesc prin tine.

Îmi cresc copacii uneori din tâmple, ilicit,
Și mă mai dor din când în când regrete,
Sub pieptul meu, întotdeauna neclintit,
Se-adăpostesc, în cuib, noiane de egrete.

Când setea mă doboară, mișelește, spre apus,
O domolesc încrâncenat, perseverent, cu sare.
Mi-s buzele uscate...parcă, parcă nu-s
Întregi fără mătasea mâinii tale.

Îmi cresc liane-adesea fără rost, din palme,
Mi se revarsă redundante echinocții în artere
Și îngropat adânc, ascuns sub lave calme
Mi-e cordul, una peste alta, ghem de ere.

Sub copacii plesnind a boboci

Mi-au sfâșiat iubirea maidanezii dintre blocuri,
Într-o dimineață, când mă duceam să duc gunoiul,
Îmbrăcată în trening, nemachiată,
Hăituită de privirile iscoditoare ale babelor comunitare
Printre perdelele unduind a curiozitate.

Nu știu cum, dar ea la luat-o la fugă înaintea mea,
Poate ațâțată de stolurile de porumbei de pe pavajul încins,
Le-a zburătăcit mersul indolent cu exuberanța ei
Și i-a aruncat într-un zbor șuierător
Spre copacii plesnind de boboci.

M-am simțit vinovată că mi-au înlemnit picioarele,
Grele, sudate în pământ de parcă eram o statuie
Înălțată pentru a arăta oamenilor slăbiciunile lor
Și teama de a îi iubi pe cei dragi
Cu frica durerii de a-i pierde.

Mi-au sfâșiat iubirea maidanezii, gardienii containerelor
Și stăpânii gunoaielor purtătoare de dovezi
Ale vieților ascunse sub preș de ochii lumii.
Omenirea comunitară poate sta liniștită,
Fără iubire, sunt docilă
Și ușor de aliniat pentru controlul privind calitatea.

Dar acum oricât m-aș strădui,
Oricât de bună și altruistă aș vrea să fiu,
Nu mai am cu ce iubi
Maidanezii.

Am pătruns în gândirea unei fete în trend, printre buze, poșete și rochii. Mi-am aprins o țigară și tern, i-am privit în adâncuri doar ochii, m-am sucit, m-am lăsat de toți sfinții din ceruri, am țipat, și am plâns, am rugat. E un lanț însăilat de iluzii și țeluri, "nu știu ce" și răspunsuri bizare, într-un fel de a fi complicat. E un gol plin de cânt și candoare uitată, un "ceva" ce a fost inedit altădată. E un tot încrustat în povestea cu zâne, tot un vis reluat, o cadență în seva credinței de mâine. E un dans deșucheat din reviste de modă, de un alb perimat, existență comodă. E iubire vândută în imagini voite, ca biserici pictate cu turle spoite, e un joc ancestral de-a nevasta cu soțul într-un jar inutil după ce s-a ars rostul. Tot ce e mai frumos într-un gând fără teamă, un avânt spre un zbor când o zare te cheamă. E frumos amalgam de trăiri și speranță într-o lume cu cont și tarif pentru viață. Trandafir în deșert, în nisip fără oază, o lumină departe pe un cer fără bază. Mi s-a stins nefumată țigara-n scrumieră... ochii ei calzi mi-au zâmbit și-a plecat să trăiască din mers, efemeră.

Cam la jumătate de solfegiu distanță
De frunzele îmbătate într-o rotire fără centru
Mi-am aliniat cuvintele fără soț,
Unul alb, unul negru.

Pe drum am împrumutat o cană cu apă
De la o femeie ce își scosese broboada
Și stătea cu fața ridată îndreptată spre soare,
Scăldată în lumină.

Mi-am numărat cartușele, impar.
Mi-am numărat sentimentele, par.
Mi-am răcorit fruntea, am oftat,
Am vărsat apa în țărână.
Poate le-o fi sete celor duși.

Tare mai ard umbrele... viața...

Am pus cartușele la chimir pentru zile mai bune,
Am încuiat sentimentele în seif
Și am dat drumul cuvintelor în lume
Unul alb, unul negru.

Am păstrat totuși un cartuș.
În pumn, impar.
Nu se știe totuși
Ce va fi, când va fi...

Nebuna satului

Ea e cea despre care nu se va vorbi
Niciodată la știri.
Lumea mioapă nu va trebui niciodată
Să își șteargă lentilele ochelarilor de cal
Și să îi cerceteze cu o curiozitate morbidă
Baierele desfăcute ale vieții.

Ea e nebuna satului.
Privește cu ochi luminoși copiii care o batjocoresc
Și strânge cu respect resturile de mâncare
Pe care i le aruncă mamele lor
Peste gard.
Le știe inima, dar le-a luat în sufletul ei.

Îi cunoaște și pe bărbații lor
Care îi bat noaptea în poartă, speriind-o,
Sau o înghesuie în gardurile dărăpănate,
Încercând să îi fure un sărut,
Cu forța duhnind a băutură ieftină.
Și mai știe că duminica, la biserică, o vor privi disprețuitori.

Despre ea nu se va vorbi niciodată la știri.
Ea e nebuna satului, fântână în care oamenii își aruncă
Toată urâțenia, apoi tac, cu mâna dusă la inimă
Și privirea ridicată spre cer.
Despre inocență nu se vorbește la știri,
Nici despre blândețea nebunilor.

Ore

Oftatul șoselelor din rărunchii nopții,
Foșnetul pungilor purtate de vânt,
Zbuciumul frunzelor captive în coroanele copacilor,
Norii întunecați în rotocoale de ceață;
Plânsetul strident al unui copil speriat de umbre,
Cântecul unui cocoș,
Răsăritul,
Ochii tăi.

Nu te-aș mai

Nu te-aș mai iubi zilele acestea...Parcă mi s-au terminat gările în care te-am tot așteptat, cum am zis, îmbrăcată într-o rochie roșie și cu un șarpe drept cingătoare.

Știu gustul tuturor cafelelor răcite din barurile care veghează metalic alinierea liniilor ce nu mai sfârșesc odată într-o intersectare spasmodică, scrâșnet de fiare încolăcite.

M-am săturat să văd zâmbete nedumerite când întorc capul în fugă, uimiți, toți străinii în care te caut și în care te strig.

Am obosit să îmi facă inima tumbe de fiecare dată când aud fluierul impegatului, țipătul strident care îmi pune spasme în
tâmple și îmi alungă încă o zi în "a fost".

A trecut și ultimul tren. Descalț pantofii ai căror tocuri mi-au nenorocit gleznele și desculță mă îndrept spre undeva. Zâmbesc. Mă gândesc că poate ți-e frică de șerpi.

Raze

Mi-a căzut greu la inimă lipsa ta.
Se făcea că era soare într-o noapte
Și eu nu te găseam
Să îți arăt razele din buzunar.

Ai fi putut ghici câte raze am la spate,
De fapt, chiar dacă nu ai fi ghicit
Răspunsul tău ar fi fost corect
Doar pentru a vedea zâmbetul din ochii tăi.

Mi-a căzut greu la suflet lipsa ta.
Se făcea că eu te iubeam
Când tu dormeai încleștând pumnii
În somnul ei.

Ai fi putut ghici câte raze am la spate...
Eu m-aș fi prefăcut întotdeauna că ai ghicit,
Pentru că și atunci când nu-mi ești
Ascund la spate raze, să ți le arăt.

Paiațe

Cuvintele au rostul lor.
Cele rubiconde nu pot fi aruncate
Așa, la întâmplare, în lume,
Pentru că se rostogolesc
Și stârnesc hohote de râs,
Ca paiațele cu fețe triste
De la colțul străzii,
Care se mint singure
Că zâmbetul lor chinuit
E izvorul amuzamentului trecătorilor.

Nici cuvintele mari
Nu pot fi manevrate de oameni mici.
Îi vor strivi sub greutatea lor
Și tot ele vor fi mai apoi
Acuzate de crimă.